Libera voinţă şi suveranitatea divină R. C. Sprou

În prima noastră sesiune am văzut că există mai multe fronturi pe care se duce lupta cu privire la libera voinţă. Primul are de-a face cu întrebarea referitoare la relaţia dintre libera voinţă şi forţele externe care ar putea avea o influenţă sau ne-ar putea determina deciziile în vreun fel sau într-o anumită măsură. Al doilea front are de-a face cu legătura dintre libertatea noastră morală şi păcatul originar. Am încheiat ultima noastră sesiune privind la scena contemporană a determinismului fizic şi naturalistic, aşa cum e acesta caracterizat de B.F. Skinner, de exemplu. Ne amintim de Ludwig Feuerbach din secolul al 19-lea care l-a influenţat pe Carl Marx în teoriile sale deterministe. Feuerbach a fost renumit pentru observaţia sa: “Eşti ceea ce mănânci”, care, desigur, îmi aminteşte de povestea unui om ce a ajuns sub influenţa scrierilor lui Feuerbach şi a zis: “Ei bine, dacă acesta e adevărul, atunci am să-mi schimb regimul alimentar.” Sperând să adune mari bogăţii, omul nostru s-a apucat să mănânce doar alimente bogate în calorii. Aşa că a început să înfulece doar prăjituri, plăcinte şi altele asemenea. Spre disperarea lui, a descoperit că, în loc să câştige bogăţii, singurul lucru pe care l-a câştigat a fost greutatea. La atât se rezumă teoria lui Feuerbach că eşti ceea ce mănânci. Dar, desigur, prin aceste cuvinte Feurbach spunea ceva mult mai profund, şi anume că noi suntem, în mare măsură, rezultatul proceselor biochimice care lucrează nevăzute sub suprafaţa existenţei noastre. Cred că putem înţelege, ca şi creştini, cum concepţia biblică cu privire la libertate este în directă opoziţie cu toate noţiunile păgâne despre determinism, care restricţionează influenţa realităţii asupra domeniului natural şi nu lasă nici un loc pentru activitatea lui Dumnezeu. Ele văd persoana umană, în raport cu fiinţele create, ca fiind fiinţa supremă care, chiar şi în supremaţia ei, este o victimă a forţelor oarbe ale naturii ce îi controlează destinul. Dar întrebarea teologică mai generală cu care ne confruntăm în interiorul familiei credinţei este: Care e relaţia dintre libera noastră voinţă şi suveranitatea divină? De fiecare dată când am intrat în discuţii despre conceptul biblic al predestinării (şi, trebuie să o spun, acest lucru se întâmplă destul de frecvent); ori de câte ori am avut ocazia să ofer o prezentare a doctrinei alegerii sau a predestinării, în mod inevitabil prima întrebare pe care o ridică oamenii drept răspuns este: “Cum rămâne cu libera voinţă?” Pentru că înţelegem, chiar dacă nu am studiat cu multe detalii tehnice aceste lucruri, înţelegem că e foarte dificil să explici relaţia dintre un Dumnezeu suveran, un suveran absolut, şi o creatură care are o libertate autentică. Întâlnim această problemă nu numai în cazul specific al doctrinei alegerii sau predestinării, dar şi în modul în care înţelegem providenţa divină. Pentru că Scriptura ne învaţă din nou şi din nou că Dumnezeu nu numai creează acest univers, El îl şi susţine prin puterea Sa. Nu îl menţine doar în stare de funcţionare, îl şi guvernează. Îl conduce. În exercitarea domniei Sale peste creaţie, Dumnezeu se foloseşte de propria Sa suveranitate şi putere. Scripturile abundă de exemple în care Dumnezeu spune că El ridică naţiuni şi tot El le doboară. Aceste lucruri au loc după sfatul hotărât al lui Dumnezeu. Ni se spune, de exemplu, că zilele omului sunt rânduite de către Domnul. De asemenea, ni se mai spune că există anumite hotărâri date de Dumnezeu şi care trebuie să se împlinească. Ne confruntăm astfel cu întregul concept al orânduirii mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care El orânduieşte evenimente viitoare înainte ca acestea să se întâmple. Problema evidentă cu care ne confruntăm ori de câte ori studiem un astfel de concept al orânduirii mai dinainte este: Dacă Dumnezeu decretează astăzi ce se va întâmpla mâine, mai rămâne oare vreo îndoială că ce a decretat se va întâmpla cu adevărat? Sau înţelegem orânduirea mai dinainte a lui Dumnezeu ca fiind pur şi simplu o estimare inteligentă a ce crede El că se va întâmpla a doua zi? Cunoaşte El cu adevărat mai dinainte ce urmează să spui, înainte ca tu să rosteşti acele cuvinte? Dacă da, atunci cunoaşterea Lui mai dinainte nu înseamnă oare că vei rosti exact acele cuvinte pe care El ştie că le vei spune? Chiar dacă tu crezi că ai puterea să spui ceva diferit de ceea ce Dumnezeu ştie că vei spune, o astfel de idee este în cel mai bun caz o iluzie, pentru că ceea ce Dumnezeu cunoaşte se întâmplă cu siguranţă. Acesta e motivul pentru care teologii se luptă cu distincţiile tehnice dintre necesitatea consecventului şi necesitatea consecinţelor. În alte cuvinte, dacă Dumnezeu ştie mai dinainte că ceva urmează să se întâmple, e absolut sigur că acel lucru se va întâmpla. Nu se poate să nu se întâmple. Dar înseamnă oare aceasta că El l-a forţat să se întâmple? Oare precunoaşterea Lui sugerează ideea predeterminării lucrului ce urmează să se întâmple? Aceasta e partea dificilă a studiului providenţei divine şi a suveranităţii divine. Uneori întâlnim pe unii oameni care vorbesc despre problema suveranităţii divine şi spun că ea implică o contradicţie inerentă între suveranitate şi libertatea umană sau libera voinţă. Am auzit diverse variante prin care se încearcă rezolvarea acestei probleme. Una dintre cele mai populare este cea a liniilor paralele. Am avut un profesor la colegiu care, atunci când ne-a prezentat pentru prima dată această dilemă, a rezolvat-o pentru noi spunând că libertatea umană şi suveranitatea divină sunt linii paralele care se întâlnesc în eternitate sau la infinit. Cei ce îl ascultam am ridicat din sprâncene şi ne-am gândit că erau cuvinte foarte adânci şi profunde. Îmi amintesc că am ieşit din clasă în acea zi gândindu-mă, “Ce nu e în regulă cu această imagine?” Dacă aceste linii paralele sunt într-adevăr paralele, atunci ele nu se vor întâlni în eternitate sau oriunde altundeva. De fapt, dacă ele se întâlnesc undeva, atunci nu sunt cu adevărat paralele. Acest raţionament e doar o metodă prin care se camuflează dificultatea întrebării. E un mod pretenţios de a spune că de fapt conceptele sunt contradictorii. Din moment ce Biblia afirmă pe de o parte suveranitatea divină iar pe de altă parte libertatea şi responsabilitatea umană, deşi aceste idei sunt contradictorii şi absolut exclusive, suntem forţaţi, din reverenţă, să acceptăm ambii poli ai contradicţiei. Trebuie să vă spun deschis că acesta e modul în care cei mai mulţi creştini rezolvă problema – nu au nici o rezervă în faţa ideii că au acceptat o contradicţie care e o dovadă a unui neadevăr. Vreau să vă spun că, dacă înţelegeţi libertatea umană în sensul în care ea este adusă în contradicţie absolută cu suveranitatea divină sau dacă înţelegeţi suveranitatea divină în sensul în care ea de fapt contrazice libertatea umană, atunci vă sugerez că cel puţin unul din cele două concepte, poate amândouă, dar cel puţin unul dintre ele este incorect şi trebuie corectat sau revizuit. Aş vrea să vă spun încă de la început că cele două concepte ale libertăţii umane şi suveranităţii divine nu se contrazic în mod inerent. Poate că există mult mister referitor la modul în care cele două interacţionează şi se relaţionează unul la celălalt, dar ele nu sunt inerent contradictorii. Daţi-mi voie să vă spun care sunt contradictorii: aceste două concepte – suveranitatea şi autonomia umană. Dacă înţelegem prin libertate o libertate absolută sau ceea ce noi numim autonomie, în care o persoană îşi este sie însăşi lege, în care nu există o autoritate sau o putere cuprinzătoare care să o oblige, să o restricţioneze de la exercitarea unor lucruri pe care ea doreşte să le facă – dacă prin libertate înţelegeţi libertate sau autonomie absolută, atunci în toată lumea nu vei găsi o metodă prin care să poţi împăca cele două concepte. Pentru că, dacă Dumnezeu e suveran (asta însemnând că libertatea Sa e absolută şi se extinde asupra întregii Sale creaţii, sau că El are puterea şi capacitatea să aleagă pe oricine doreşte), atunci e clar că nici o creatură nu poate fi autonomă. Pentru că a fi autonom înseamnă să îţi fii ţie însuţi lege, şi a-ţi fi ţie însuţi lege exclude posibilitatea ca ceva sau cineva să domnească în mod suveran peste tine. Aceste două concepte nu pot coexista. Dacă Dumnezeu e suveran, atunci în mod evident noi nu suntem autonomi. De cealaltă parte, dacă noi suntem autonomi, atunci acesta e sfârşitul oricărei idei a unui Dumnezeu suveran. Acestea două nu pot coexista în acelaşi univers. Putem concepe ideea de autonomie umană şi putem concepe ideea de suveranitate divină. Ce nu putem concepe este coexistenţa lor. E ca în vechea poveste despre forţa irezistibilă şi obiectul de neclintit. Înţelegem că ideea unei forţe irezistibile e un concept imaginabil. Ne putem imagina ideea unui lucru ce are o forţă atât de mare încât nimic nu îi poate rezista. Pe de altă parte, ne putem gândi la un obiect atât de puternic încât nimic nu-l poate mişca din loc, obiect pe care îl numim inamovibil, de neclintit. Deşi cele două concepte luate separat sunt idei posibile, ceea ce e imposibilă e coexistenţa lor. Am învăţat acest lucru, dacă nu din textul filozofiei, măcar dintr-un cântec popular de pe la mijlocul secolului – “Atunci când o forţă irezistibilă ca tine întâlneşte un obiect de neclintit ca mine, cumva, într-un fel, undeva ceva trebuie să cedeze.” Ceva trebuie să cedeze, pentru că dacă vă imaginaţi întâlnirea dintre obiectul irezistibil şi cel de neclintit – dacă forţa irezistibilă loveşte obiectul inamovibil şi acesta nu se mişcă, ce ne spune acest lucru? Ne spune că forţa irezistibilă nu a fost irezistibilă. Ceva i-a putut rezista. Pe de altă parte, dacă forţa irezistibilă loveşte obiectul inamovibil şi acesta se mişcă, trebuie să-i schimbăm titlul. De acum este cunoscut ca un obiect amovibil, nu ca un obiect inamovibil. Nu le putem avea pe amândouă coexistând în acelaşi univers. Dar unul din lucrurile pe care le vedem în poziţia scripturală referitoare la această problemă este că Biblia nu învaţă nicăieri, nici măcar nu sugerează ideea că, indiferent care ar fi libertatea noastră, aceasta este ridicată la nivelul de autonomie. De fapt, învăţaţii biblici spun de secole că păcatul principal al lui Adam şi Eva în grădină a fost căutarea propriei autonomii. Iar ispita cu care a venit şarpele în grădină a fost că făpturile create ar putea fi dumnezei. Ceea ce urmăreau ei era mai multă libertate decât cea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu şi-a înzestrat făpturile cu libertate – o libertate reală, o libertate cuprinzătoare. “Din toţi pomii din grădină…”, a spus El, “…puteţi mânca după plăcere.” Dar acea libertate nu era absolută. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a stabilit o restricţie pentru acea libertate şi a spus: “Din acest pom nu aveţi voie să mâncaţi. Nici măcar să nu vă atingeţi de el. Pentru că în ziua când veţi mânca din el, veţi muri negreşit.” Păcatul a fost rezultatul încercării omului de a lărgi sfera libertăţii cu care a fost înzestrat de către Creatorul său. Am auzit adesea spunându-se (mult prea des, şi în ce mă priveşte chiar şi o dată e prea des), am auzit de multe, multe ori spunându-se în comunitatea creştină că există o limită a suveranităţii lui Dumnezeu. Că Dumnezeu e suveran până la un punct. Ceea ce limitează suveranitatea lui Dumnezeu este libertatea umană. Suveranitatea lui Dumnezeu e limitată de libertatea umană. Ce e greşit în această imagine? Dacă suveranitatea lui Dumnezeu e limitată de libertatea ta, atunci cine e suveran? Dacă libertatea ta are capacitatea sau puterea să oprească în loc suveranitatea lui Dumnezeu, atunci mai degrabă tu eşti suveran, nu Dumnezeu. Nu, nu, nu. Exact contrariul ne este comunicat cu claritate în Sfânta Scriptură. Şi anume, că libertatea umană este reală. Dar întotdeauna ea e limitată de libertatea mai mare a lui Dumnezeu. Dumnezeu e liber, şi tu eşti liber, dar El e mai liber decât tine. Ori de câte ori libera ta voinţă vrea să facă ceva ce libera voinţă a lui Dumnezeu nu vrea ca tu să faci, există un conflict iar tu vei fi cel ce pierde. Dar vei spune: “Atunci ce se întâmplă când păcătuiesc? El îmi permite să păcătuiesc.” El permite acest lucru. Nu îl aprobă. Dar chiar şi aşa – nu ai putea păcătui dacă Dumnezeu, în suveranitatea Lui, nu ar alege să te lase să păcătuieşti. Asta nu înseamnă că El te forţează să păcătuieşti. Nu înseamnă că El binecuvântează păcătoşenia ta. Dar El poate sta acolo zicând: “Chiar dacă am puterea să te opresc din drum, să te vaporizez cu cuvântul Meu şi să te împiedic să faci vreun lucru ce ţi l-ai planificat (ştiu ce ţi-ai propus să faci şi aş putea să te opresc chiar acum), am să las lucrurile să se întâmple. Pentru că am motivele Mele.” Vorbim aici despre întregul concept care spune că Dumnezeu guvernează într-un mod providenţial. Am văzut asta în seria de studii despre providenţa lui Dumnezeu, atunci când vorbim despre conceptul concurenţei, care spune că Dumnezeu îşi exercită libertatea Sa supremă în, cu şi prin alegerile reale ale creaturilor Sale. Cel mai clar text care ilustrează acest lucru se găseşte la sfârşitul cărţii Geneza, atunci când Iosif când se întâlneşte cu fraţii săi iar Iosif ştie cine sunt ei şi ei află cine este Iosif. Fraţii lui sunt îngroziţi la gândul că Iosif se va răzbuna, şi avea toate motivele să se răzbune pe ei pentru trădarea lor. În timp ce ei tremură înaintea puterii şi suveranităţii sale pământeşti, amintiţi-vă ce le spune Iosif fraţilor săi. El a spus: “Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine.” Altfel spus, voia bună a lui Dumnezeu se va îndeplini, în şi prin intenţiile rele ale fraţilor lui Iosif. Oare pot merge ei înaintea scaunului de judecată şi să spună: “Doamne, noi am făcut doar voia Ta. Evident, Tu ai avut cele mai bune intenţii. Asta a fost şi intenţia noastră tot timpul.” Nu, nu, nu. Voi aţi acţionat pe baza cunoştinţelor pe care le aveaţi, pe baza dorinţelor pe care le aveaţi, pe baza alegerilor pe care le-aţi făcut şi care au fost alegeri reale şi concrete. Dumnezeu nu i-a forţat să facă ce au făcut, dar El S-a folosit de deciziile lor ca să-şi împlinească propriile Sale scopuri. În acelaşi fel, avem cazul lui Iuda, al cărui act de trădare şi lipsă de loialitate a dus la răstignirea lui Hristos. Iuda a vrut să facă rău. Totuşi, fără decizia sa rea, cel mai mare eveniment al răscumpărării noastre nu ar fi avut loc. Acesta este misterul providenţei şi a modului în care Dumnezeu Îşi împlineşte voia prin alegerile reale ale creaturilor Sale. În teologie, aşa cum am spus, ne lovim de textul “Voi aţi vrut să faceţi rău; Dumnezeu a vrut să facă bine.” Atunci când analizăm ce se întâmplă în alegerile noastre morale în ceea ce numim voliţiune, sau act de voinţă, unul din lucrurile care ştim că au legătură cu responsabilitatea morală este “intenţionalitatea”. Vorbim despre accidente care au loc, când lovim cu maşina noastră pe cea din faţă şi ne ducem imediat la acea persoană, ne cerem iertare şi spunem: “Îmi pare rău, n-am vrut să fac asta. Nu te-am lovit dinadins. A fost un accident. Nu a fost ceva intenţionat.” Dacă ar fi fost un lucru intenţionat, am fi vinovaţi nu doar pentru stricăciunile produse maşinii din faţă, dar am putea fi arestaţi pentru că am atentat la viaţa persoanei din faţă atunci când am lovit-o intenţionat cu maşina. Înţelegem deci importanţa morală a intenţionalităţii. Ceea ce ne spune Scriptura referitor la acţiunile umane şi la deciziile umane este că ele sunt făcute într-adevăr cu o intenţionalitate reală. Totuşi, chiar şi intenţiile noastre sunt supuse puterii şi autorităţii supreme a lui Dumnezeu. Pentru că Scripturile ne spun în Fapte 17:28 că “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”. Pot avea o intenţie rea, pot lua o decizie greşită şi pot face o faptă plină de răutate, dar chiar şi în acest caz eu funcţionez ca un agent cauzal real, ceva ce produce un efect. În teologie spunem că noi, ca agenţi cauzali reali, suntem în cel mai bun caz agenţi cauzali secundari, pentru că eu nu am nici un fel de putere, în afară de cea pe care mi-o dă Cel în care am viaţa, mişcarea şi fiinţa. De aceea, chiar şi peste păcatul meu Dumnezeu rămâne suveran. Dar această suveranitate nu lucrează astfel încât să mă forţeze să fac ceea ce fac sau să-mi ofere o scuză pentru lucrurile pe care le-am făcut. Tradus de Florin Vidu Cuprins | Doctrine



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s