Banii discreţionari.

Banii discreţionari: pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernuluicare, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie).

Sistemele financiare actuale sunt în totalitate bazate pe bani discreţionari (ultima legătură s-a pierdut odată cu prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods în 1971 după ce SUA, care s-a angajat în faţa întregii lumi că va păstra valoarea neschimbată a dolarului în raport cu aurul, a emis cantităţi importante de dolari care au sporit neîncrederea în această monedă), care nu mai au legătură cu nici un etalon şi care sunt puşi în circulaţie în economie fără nici un control din partea utilizatorilor de către stat prin băncile centrale (mai mult sau mai puţin independente de decizia politică). Băncile centrale au folosit această putere conferită de legile statului pentru a multiplica după bunul plac cantitatea de bani din economie, reducând drastic într-o perioadă relativ scurtă de timp valoarea intrinsecă a acestui mijloc de schimb. Libertatea de decizie de care se bucură băncile centrale (unele dintre ele aparent private) conferită de stat nu a fost folosită niciodată în folosul conservării (sau chiar creşterii) valorii banilor puşi în circulaţie ci, dimpotrivă, în scopul de a diminua puterea de cumpărare a acestora şi de a distribui discreţionar bunăstare în economie favorizând pe cei care intră primii în posesia banilor proaspăt multiplicaţi (de cele mai multe ori aceştia fiind reprezentanţii statului sau cei care lucrează cu statul pe tot felul de proiecte în care interesul naţional este mimat). De cele mai multe ori băncile centrale au cedat presiunilor politice şi şi-au pus politica de multiplicare a banilor în slujba statului sau a unor grupuri de interese restrânse care gravitează în jurul acestor bănci centrale şi au diminuat puterea de cumpărare a celor din piaţa liberă în folosul unora care nu au nici o legătură cu aceasta. Băncile comerciale au fost şi ele beneficiarii direcţi ai sistemului, fiind primele care pot accesa resursa băncii centrale. Pieţele de capital şi bursele au primit şi ele sprijinul direct şi interesat al emitenţilor de bani fără valoare intrinsecă – banii discreţionari.

Criza actuală (şi toate cele care au precedat renunţării la etalonul aur) a avut drept cauză lipsa de valoare intrinsecă a banilor de hârtie tipăriţi cu prea mare uşurinţă şi cu un interes clar de către băncile centrale. Banul de hârtie tipărit de stat nu mai poate păcăli foarte multă lume. Tot mai mulţi dintre noi ne dăm seama de lipsa sa de valoare, de crearea sa discreţionară şi de puterea sa de spoliere (prin inflaţie).

Banul discreţionar încalcă una dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb: valoarea sa să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabil). Atunci când devine evidentă perisabilitatea sa pentru cei mai mulţi din piaţă preferinţa de a-l deţine devine foarte mică. Iar când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic semnate ar fi sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă ar fi) disperarea noastră nu are margini. O altă caracteristică – să nu fie falsificabil mijlocul de schimb – este şi ea încălcată de emisiunile frauduloase de bani (împotriva voinţei celor care deţin aceşti bani). Băncile centrale sunt falsificatori legali de bani, în timp ce toţi ceilalţi falsificatori de bani din economie sunt pedepsiţi cu promptitudine pe motiv că încalcă siguranţa naţională şi proprietatea noastră.

Piaţa liberă este distorsionată puternic de prezenţa tot mai mare în economie a banilor fără valoare. Libertatea şi proprietatea noastră sunt violate de acest comportament fără scrupule al statului care ne obligă să folosim numai mijlocul de schimb controlat în exclusivitate de el.


Individ, colectivitate naţională, naţiune

„Drepturile omului” nu sunt mărginite numai de drepturile altui om, ci si de alte drepturi. Pentrucă, există trei entităti distincte:

1. Individul.

2. Colectivitatea natională actuală, adică totalitatea indivizilor din aceeasi natie, trăind într’un stat, la un moment dat.

3. Natiunea,   acea   entitate   istorică   trăind   peste   veacuri   cu rădăcinile înfipte în negura vremii si cu un viitor infinit.

O nouă mare eroare a democratiei bazată pe „drepturile omului” este aceea de a nu recunoaste si a nu se interesa decât de una din aceste trei entităti: individul. Pe a doua o neglijează sau îsi bate joc de ea, iar pe a treia o neagă.

Toate trei îsi au drepturile si datoriile lor. Dreptul de a trăi. Şi datoria de a nu periclita dreptul la viată al celorlalte două.

Democratia   nu   se   ocupă   decât   de   asigurarea   dreptului   individului.   De   aceea   asistăm   în   democratie   la   o   răsturnare   formidabilă.   Individul   crede   că   poate   să   împieteze   cu   drepturile   sale nelimitate asupra drepturilor colectivitătii întregi, pe care poate să o încalce si să o jupoaie. De aceea asistăm, în democratie, la acest tablou sfâsietor, la această anarhie, în care individul nu voieste să recunoască nimic deasupra interesului său personal.

La rândul ei, colectivitatea natională, are o tendintă permanentă de   a   sacrifica   viitorul   –   drepturile   natiunii   –   pentru   interesele   ei prezente.

De aceea asistăm la nemiloasa exploatare sau chiar înstrăinare a pădurilor, a minelor, a petrolului, uitând că în urma noastră sunt sute de generatii românesti, copiii copiilor nostri, cari asteaptă să trăiască si ei, ducând mai departe viata neamului.

Această   răsturnare,   această   rupere   de   raporturi,   căreia democratia   i-a   dat   nastere,   constitue   o   adevărată   anarhie,   o   desfiintare a ordinei naturale si este una din cauzele principale a stării de turburare a societătii de astăzi.

Armonia nu se poate restabili, decât prin reîntronarea ordinei naturale.     Individul     trebue     subordonat     entitătii     superioare, colectivitatea   natională,   iar   aceasta   trebue   subordonată   natiunii. „Drepturile omului” nu mai sunt nemărginite, ele sunt mărginite de drepturile   colectivitătii   nationale,   iar   drepturile   acesteia   sunt mărginite de drepturile natiunii.

* * *

În   sfârsit,   s’ar   părea   că   în   democratie   cel   putin   individul, încărcat de atâtea drepturi, trăieste minunat. În realitate însă si aici stă tragedia finală a democratiei, – individul n’are niciun drept, căci ne   întrebăm:   unde   este   libertatea   întrunirilor,   unde   este   libertatea scrisului, unde este libertatea constiintei. El trăieste sub teroare, stare de   asediu,   cenzură,   cu   mii   de   arestati   si   cu   oameni   ucisi   pentru credinta lor, ca pe vremea celor mai tirani conducători de popoare.

Unde este „dreptul multimii suverane” de a decide de soarta sa, când întrunirile sunt interzise, iar dela vot, zeci de mii de oameni sunt opriti, maltratati, amenintati cu moartea, omorâti.

Veti zice: Da, dar acestia vor să schimbe constitutia, să restrângă libertătile, să întroneze altă formă de stat!

Întreb: Poate sustine democratia că un popor nu e liber si nu-si poate decide singur de soarta sa, de a-si schimba constitutia, de a-si schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertătile mari sau mici, pe care le vrea el?

Aici e tragedia finală.

În realitate, în democratie omul nu are niciun drept. El însă nu si le-a pierdut nici în folosul colectivitătii nationale, nici în acela al natiunii, ci în folosul unei  caste politico-financiare  de bancheri si agenti electorali.

În   sfârsit,   ultima   binefacere   pentru   individ,   Democratia   ma-sonică printr’o perfidie neasemuită se transformă în apostol al păcii pe pământ. Dar în acelasi timp proclamă războiul dintre oameni si Dumnezeu.

„Pace între oameni” si războire contra lui Dumnezeu.

Perfidia stă în aceea că întrebuintează cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se în apostol al „păcii”, iar pe El condamnându-L   si   arătându-L   ca   vrăjmas   al   omenirii.   Şi   în   fine perfidia stă în aceea că prefăcându-se a voi să apere viata oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vietii. Prefăcându-se că vor să-i   apere   de   moartea   prin   războiu,   nu   fac   altceva   decât   ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte vesnică.

Corneliu Zelea Codreanu – “Pentru Legionari”


Jidanii vs creştinii

“Am reuşit să naştem un complex de vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează şi prin care o vom supune.”

Într-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocoşat, foarte grav  bolnav.  Când  a  intrat  în  contact  cu  atmosfera  din  camera  4,  ura  lui împotriva creştinilor s-a dezlănţuit violent:

-Voi,  creştinii,  sunteţi  vinovaţi  de  pogromul  împotriva  evreilor.  Ne  vom răzbuna după legea noastră!

– Dimpotrivă, i s-a răspuns, creştinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos şi-i prigonesc şi-i ucid pe creştini ori de câte ori au ocazia în istorie, ca să ajungă ei înşişi stăpânii lumii. Dar lumea modernă nu poate accepta guvernarea unui neam străin care se consideră Israel.

– Noi suntem Israelul prin alegerea divină!

– Israelul este haric şi nu născut dintr-o anume seminţie.

– Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnzeu poporului evreu!

Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea.  Antisemiţi  nu  sunt  creştinii,  ci  evreii  care  luptă  împotriva  evidenţei, căci  ei  ştiu  bine  că  Hristos  este  Dumnezeu  dar  prin  Talmud  şi  Cabala  au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament. Ei se închină fie viţelului de aur împotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui Satana împotriva adevărului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat  pe Hristos dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos – iată culmea demonismului la care a ajuns!

– Creştinii au colaborat cu  Hitler împotriva creştinilor! a strigat talmudistul.

–  Dar  tot  creştinii  au  fost  marii  martiri  ai  lagărelor  naziste!  De  altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.

– Cum vine asta?

–  Evreii  s-au  declarat  pe  ei  înşişi  drept  fiinţă  sfântă,  însuşi  Mesia,  deci rasismul lor este absolut. Hitler a declarat pe arieni drept rasa superioară, deci o formulă relativă. Mai mult, nici nazismul  nu a fost creştin, ci anticreştin. Hitler îi suspecta pe creştini de semitism.

– Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!

– Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei în măsura posibilităţilor istorice de  atunci.  Evreii  acuză  pe  creştini  că  i-au  prigonit  prin  Hitler,  dar  asta  este  o dublă ipocrizie:  pe de o parte ei ştiu că nu se putea face mai mult atunci, pe de altă  parte  vor  să  justifice  uciderea  creştinilor  pe  care  ei  o  săvârşesc  prin comunism.

– Dar evreii sunt victimele lui Stalin şi ale comunismului!

– Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul  istoric,  au  condus  revoluţia  sovietică,  au  dezlănţuit  prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.

Aici Richard Wurmbrand (pastor protestant, de origine evreiască) a intervenit ferm în discuţie:

– Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.

–  Pentru  această  afirmaţie  vei  plăti  scump!  i-a  strigat  înfuriat  evreul talmudist.

Richard Wurmbrand însă a continuat netulburat:

– În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, care s-a folosit de evrei. El le-a  refuzat  puterea  dar  nu  şi  serviciile.  Aşa  că  evreii  au  ales  locul  doi  în comunism  şi  nu  l-au  părăsit  niciodată.  Ei  sunt  calul  troian  al  revoluţiei comuniste.

– Fiinţa poporului evreu este sfântă şi va pieri oricine se va atinge de ea.

–  Tocmai  asta  este  greşeala  rabinică,  a  spus  Richard Wurmbrand,  rasismul  de  tip  divin, dominaţia lumii de către evrei. Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei! Dar lumea a ajuns la o stare de conştiinţă care nu mai poate admite împărăţia universală  a  evreilor.  Nici  comuniştii,  nici  capitaliştii  nu  sunt  dispuşi  să  dea puterea în mâna evreilor.

–  Poporul  evreu  îşi  dovedeşte  mesianismul  prin  influenţa  lui  mondială  şi prin crearea statului Israel, a replicat cocoşatul.

– Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste fapte, ci ca Antihrişti ce s-au închinat lui Satana.

– Meriţi să fii ucis! a strigat turbat talmudistul.

– Şi mama şi fraţii mei mi-au spus la fel, a răspuns senin Richard Wurmbrand…

După ce s-a mai liniştit, cocoşatul a reluat:

– Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de ani statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea întreagă.

Richard Wurmbrand i-a răspuns:

Statul Israel este o dovadă a vremurilor apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară a lui Hristos. Puterea vi se va lua. Iubesc poporul evreu, e poporul  meu  dar  cred  că  numai  prin  Hristos  se  va  mântui.  Locul  evreilor  va  fi unul de cinste în creştinism. Acum însă când sunt îmbătaţi de putere, ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi. Aş vrea să fiu şi eu anatema ca Pavel, numai să pot mântui pe unii dintre ei!

– Vom rezidi templul lui Solomon şi vom şterge orice urmă de creştinism din Ierusalim!

– Veţi fi din nou loviţi cumplit, a zis Richard Wurmbrand…

– Ne vor apăra creştinii, a răspuns cu tâlc evreul talmudist. Am reuşit să naştem un complex de vinovăţie în conştiinţa creştinătăţii, care o paralizează şi prin care o vom supune.

– Vinovăţia este a voastră, dar voi respingeţi Adevărul. Hristos încă vă mai întinde mâna prin care vă puteţi salva. Şi va veni vremea prorocită în care evreii vor intra în numărul creştinătăţii; atunci va fi slavă şi bucurie pe pământ.

– Avem o moştenire comună, a încercat evreul să cotească discuţia.

– Hristos  ne  desparte,  i-a  retezat-o  Richard Wurmbrand…  Chiar  Moise  şi  prorocii  sunt  ai noştri. Dacă aţi urma lui Moise aţi fi creştini!

– Nu evreii, ci romanii L-au ucis pe Hristos, a insistat talmudistul.

– Evreii L-au ucis prin forma legală de atunci, deci prin romani. Nu romanii L-au urât pe Hristos, ci evreii. Nu pe romani îi acuză Hristos, ci pe evrei.

– Nu poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci căpeteniile lui.

– Poporul evreu, cu unele excepţii de credincioşi, şi-a urmat conducătorii şi este vrednic de ei.

– Au trecut zeci de generaţii de la Ana şi Caiafa, e vremea să se uite crima de atunci.

–  Urmăreşte  ce  fac  evreii  de  atunci  şi  până  azi  împotriva  creştinilor  şi  a tuturor oamenilor şi vei înţelege de ce li s-a spus că păcatul împotriva lui Hristos va  fi  iertat,  dar  păcatul  împotriva  Duhului  Sfânt  nu  li  se  va  ierta.  Evreii  de  azi sunt mai vinovaţi decât evreii care L-au ucis pe Hristos!

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos


Pacatul smintelii.


POEZIE: CREDINŢA ÎN POPOR !


Despre libertate-suveranitate.

" Un om nu poate fi constrans, in mod legitim, sa faca un 
anumit lucru sau sa se abtina de a-l face pentru ca ar fi mai bine 
pentru el sa se comporte astfel, pentru ca acest lucru l-ar face sa 
fie mai fericit sau pentru ca, in opinia altora, este intelept sau 
este drept ca el sa se comporte astfel. Toate acestea sunt bune 
temeiuri pentru a discuta cu el, pentru a-l mustra sau a-l implora, 
dar nu si pentru a-l constrange sau a-i face ceva rau daca se 
comporta altfel. Pentru a justifica asemenea lucruri, conduita pe 
care dorim s-o descurajam trebuie sa fie de asa natura incat sa 
dauneze altuia. Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el 
poate fi tras la raspundere de catre societate este cel privitor la 
ceilalti. Sub aspectele care il privesc doar pe el insusi, 
independenta lui este, de drept, absoluta. Asupra lui insusi, asupra 
propriului trup si spirit, individul este suveran "
" Chiar daca intreaga omenire, cu o singura exceptie, ar fi 
de aceeasi parere, si doar o singura persoana ar fi de parerea 
contrara, omenirea n-ar mai fi indreptatita sa reduca la tacere acea 
unica persoana decat ar fi indreptatia aceasta din urma sa reduca la 
tacere intreaga omenire. Daca o parere n-ar fi decat un bun 
personal, avand valoare exclusiv pentru cel in cauza, si daca a 
impiedica pe cineva sa-si pastreze opinia ar constitui doar un 
prejudiciu personal, atunci faptul ca prejudiciul a fost adus numai 
catorva sau mai multor persoane ar conta intru catva. Insa raul 
facut prin impiedicarea exprimarii unei opinii este ceva deosebit : 
prin el, intreaga specie umana este pradata, atat posteritatea, cat 
si generatia actuala, iar cei ce nu sunt de acord cu opinia in cauza 
sunt chiar mai mult pradati decat cei ce o sustin. Daca acea opinie 
este corecta, atunci lor li s-a rapit ocazia de a trece de la eroare 
la adevar; daca ea este gresita, ei pierd ceva la fel de profitabil, 
si anume imaginea mai clara si senzatia mai vie a adevarului, 
produsa prin coeziunea acestuia cu eroarea.
... Nu putem fi niciodata siguri ca opinia pe care ne 
straduim sa o inabusim este gresita ; iar daca am fi siguri ca este 
gresita, inabusirea ei ar fi tot un rau. "
Mai intai opinia pe care autoritatea incearca sa o suprime 
ar putea fi adevarata. Cei ce doresc sa o suprime contesta, desigur, 
adevarul ei; dar ei nu sunt infailibili. Ei nu au dreptul de a 
decide chestiunea pentru intreaga omenire, lipsind astfel pe toti 
ceilalti de posibilitatea de a judeca singuri. Cei ce refuza sa 
asculte o opinie deoarece sunt siguri ca ea este gresita presupun ca 
certitudinea lor este unul si acelasi lucru cu certitudinea 
absoluta. Orice inabusire a unei dezbateri ascunde o presupunere de 
infaibilitate.
Din nefericire pentru bunul simt al oamenilor, faptul ca si 
ei sunt supusi greselii este departe de a avea, in judecatile lor 
practice, greutatea ce i se recunoaste in teorie; caci desi fiecare 
stie ca el insusi este supus greselii, prea putini considera necesar 
sa ia anumite precautii impotriva acestui risc de a gresi sau sa 
admita presupunerea ca orice opinie, privitor la care au un 
sentiment de certitudine, poate constitui un exemplu din acea 
categorie de greseli pe care ei insisi au recunoscut ca le pot 
comite. Monarhii absoluti sau alte persoane obisnuite sa li se 
acorde un respect netarmuit au de obicei o asemenea incredere 
completa in opiniile proprii, si aceasta aproape in toate domeniile. 
Oamenii care se afla intr-o situatie mai fericita, avand uneori 
ocazia sa-si vada opiniile combatute, si care nu sunt complet 
neobisnuiti sa fie corectati atunci cand gresesc acorda aceeasi 
incredere netarmuita numai acelora dintre opiniile lor care sunt 
impartasite de catre toti cei carora le poarta in general respect; 
caci, in masura in care omului ii lipseste increderea in capacitatea 
de a judeca de unul singur, el se bizuie de obicei orbeste pe 
infailibilitatea 'lumii' in genere. Si acum, pentru fiecare individ, 
lumea nu inseamna decat acea parte a ei cu care vine el in contact - 
partidul, grupul, biserica sau clasa careia ii apartine, acela 
pentru care 'lumea' inseamna ceva atat de cuprinzator cum ar fi tara 
sau epoca sa poate fi considerat, comparativ vorbind, ca fiind 
aproape un liberal si un om cu vederi largi. Nici ce este 
zdruncinata vreun pic credinta sa in autoritatea colectiva de 
constiinta faptului ca alte epoci, tari, grupuri, biserici, clase si 
partide au gandit, ba chiar gandesc si azi, in modul exact opus.
Responsabilitatea pentur faptul de a se afla in directa 
opozitie cu 'lumile' avand pareri diferite, ale altor oameni, el o 
trece asupra lumii sale; si niciodata nu-l tulbura faptul ca numai 
un simplu accident a hotarat care dintre aceste numeroase lumi sa 
faca obiectul increderii sale si ca aceleasi cauze care au facut ca 
el sa fie un anglican din Londra ar fi putut sa-l faca sa fie un 
budist sau un confucianist din Beijing. Si totusi, este in sine tot 
atat de evident pe cat ar putea-o dovedi argumente nenumarate ca 
epocile nu sunt cu nimic mmai ferite de greseala decat indivizii, in 
fiecare epoca fiind sustinute opinii care, in epocile urmatoare, au 
fost socotite nu doar gresite, ci chiar absurde; si este la fel de 
sigur ca multe opinii astazi unanime vor fi respinse in epocile 
urmatoare, pe cat este ca multe altele, candva unanime, sunt azi 
respinse. "
"Multe dintre argumentele formulate de Mill au devenit locuri comune
in orice istorie intelectuala a liberalismului. Pledoaria sa din 
Despre libertate in favoarea libertatii de exprimare ramane un 
exemplu de claritate conceptuala si forta argumentativa. De 
asemenea, avertismentul lui Mill ca democratia, conceputa ca 
presupunand o forma de suveranitate nelimitata a majoritatii, se 
poate transforma intr-o "tiranie a majoritatilor" (cel putin la fel 
de arbitrara si repugnanta ca si tirania exercitata de un singur 
om), ar trebui sa dea in continuare destule motive de reflectie 
teoreticienilor secolului XXI. " - Emi Socaciu


Tatiana Stepa – Balada pentru Basarabia