Sofismele argumentării.

“Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este ştiinţa raţionării sau judecăţii corecte. Ea oferă instrumentele pentru analiza formei şi conţinutului argumentelor. Logica urmăreşte legătura dintre premise şi concluzii, şi ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă sau strâmbă. Disciplinele gândirii logice devin repede un lucru al trecutului, o relicvă a educaţiei clasice. Sentimentele, emoţiile şi retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră “raţiune” în ziua de astăzi. Dacă trebuie să “împărţim corectCuvântul adevărului”, atunci este necesar să învăţăm să gândim corect (2 Tim. 2:15).

Una dintre cele mai bune căi de a înţelege şi aplica elementele logicii este să ne familiarizăm cu falsurile care pot apărea în argumentare. Falsuri care por fi intenţionate sau neintenţionate.

Evaluarea validităţii argumentelor îmbrăcate în limbajul obişnuit se aseamănă diagnosticării sistemului osos. Radiologia permite fotografierea oaselor sub straturile de carne. Logica ne ajută să examinăm scheletul argumentelor dincolo de limbajul care le exprimă.

Erorile intenţionate în argumentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raţionamente aparent corecte, dar în realitate greşite. Unele sofisme au fost remarcate încă din antichitate, dar au fost redescoperite şi denumite în latină în evul mediu şi în perioada renaşterii. Exegeza biblică implică demonstraţia şi argumentarea şi astfel este un teren unde apologeţii diferitelor puncte de vedere ar putea fi tentaţi să folosească sofisme. Întrucât sofismele sunt nişte falsuri logice, dezbaterea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în gardă referitor la acestea. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelectuală.

 

În cele ce urmează sunt descrise cele mai cunoscute ‘erori intenţionate în argumentare’ sau sofisme.

 

 

Sofisme de relevanţă

 

Sofismele de relevanţă nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate concluziile lor. Deşi sunt destinate să-i convingă pe toţi, numai cei neatenţi, predispuşi sau creduli sunt de obicei impresionaţi de apelurile lor nelogice. Va fi util să analizăm structura, să dăm exemple şi să indicăm motivul invalidităţii pentru fiecare în parte.

 

  Argumentul forţei

Crede ce-ţi spun sau dacă nu…

Argumentum ad baculum este numele latin al “argumentului” care apelează la forţă mai degrabă decât la raţiune sau dovezi. Acesta a fost şi este un fals logic folosit fără perdea în istorie de către autorităţile laice şi religioase. Evreii care îşi mărturiseau deschis credinţa în Isus erau ameninţaţi de conducătorii religioşi cu excomunicarea, iar mai târziu creştinii au fost persecutaţi şi martirizaţi. Un exemplu din Fapte 4:16-19:

●  “Este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei [Petru şi Ioan] s-a făcut o minune evidentă, pe care n-o putem tăgădui”.

●  “Dar ca să nu se răspândească vestea aceasta mai departe în popor, să-i ameninţăm şi să le poruncim să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta”.

Biserica creştină de mai târziu (catolicii şi ulterior unele mişcări protestante) şi-a impus şi ea dogmele cu ajutorul forţei. Inchiziţia este un exemplu bine cunoscut. Liderii cultici de astăzi îşi controlează membrii prin intimidare şi pedepse. Unele organizaţii extremiste încearcă să se facă ascultate prin terorism.

Lucrurile se petrec aşa ca şi în relaţiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui mare: “Dă-mi şi mie jucăria; tu te-ai jucat atâta cu ea”. Răspunsul care se aude: “Nu! Asta-i a mea”. Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul să se joace şi el: “Dar e şi a mea. Nu ştii ce-au zis mama şi tata când ne-au cumpărat-o?” Fratele mai mare trage jucăria mai aproape de el şi nu spune nimic. Cel mic se gândeşte la un argument costisitor şi spune: “Dă-mi-o numai acuma şi apoi nu ţi-o mai cer”. Din nou răspunsul este: “Nu! Este a mea!” Epuizând argumentele şi lucrurile de oferit în schimb, copilul cedează şi pleacă. În această interacţiune se ascunde un adevăr esenţial: În absenţa raţiunii şi adevărului, forţa brută predomină.

În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurenţa cinstită sub tutela legii şi decid să obţină ce doresc prin forţă, ameninţare sau intimidare. Violenţa începe acolo unde se termină argumentele! Acest fals logic este săvârşit de obicei de cei care au eşuat să-i convingă pe alţii prin alte mijloace şi cărora nu le rămâne decâ forţa sau ameninţarea cu forţa pentru a obţine acceptarea poziţiei lor.

 

  Argumentul mulţimii (ad populum)

Acest sofism implică apelarea la “popor” mai degrabă decât la raţiune. Acordul la concluzie este câştigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimentelor mulţimii. În viaţa  modernă, propagandiştii, demagogii, politicienii şi cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă “oricine” crede sau face un lucru, sau adeziunea este “majoritară”, acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit adesea eronate.

Şi inversul este valabil: minoritatea nu are întotdeauna dreptate, numai pentru că gândeşte diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevărul sau falsitatea lui. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.

Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă. Oamenii au tendinţa să se strângă în jurul a ceea ce este confortabil şi familiar. În sufletul lor rezidă nevoia de a fi “ca ceilalţi” şi aceasta îi face să accepte tirania culturii şi înţelepciunii convenţionale. Cât de puţini sunt cei care au încredere în integritatea propriei conştiinţe şi judecăţi când acestea sunt nepopulare!

u  Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum când a încercat să apere cultul Dianei efesenilor în faţa ameninţării creştinismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui care trebuia să justifice persecuţia a fost că ea “este cinstită în toată Asia şi în toată lumea”.

u  Vechiul Testament conţine de asemenea exemple relevante ale acestui fals logic care apelează la numărul mare mai degrabă decât la raţiune. Solul care se dusese să cheme pe Mica, i-a vorbit aşa: “Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăratului; te rog să fie şi cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei! Vesteşte-i bine!” Mica a răspuns: “Viu este DOMNUL că voi vesti ce-mi va spune DOMNUL” (1 Reg. 22:13, 14). Mica i-a spus regelui Iosafat că va muri în luptă şi armata lui va fi învinsă, ceea ce s-a şi întâmplat. Patru sute de “profeţi” au vorbit în favoarea regelui împotriva unuia care a spus adevărul.

Dacă toată lumea vorbeşte la unison, dar contrazice adevărul, acesta nu este alterat. A fi impresionat de numere sau popularitate mai mult decât de adevăr, înseamnă a gândi ilogic. Iată şi alte exemple:

Isus a fost “adevărul” (Ioan 14:6), şi totuşi a murit părăsit de toţi.

Apostolul Pavel a scris că ‘toţi care sunt în Asia l-au părăsit’ (2 Tim. 1:15).

Profetul Ilie s-a plâns că ‘a rămas numai el singur’ (1 Reg. 19:14).

În căutarea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am putea mândri. Mulţi alţii însă sunt pe aceleaşi cărări chiar dacă nu-i vedem şi nu-i cunoaştem. Să nu ne lăsăm afectaţi nici de popularitate, nici de nepopularitate.

 

  Apelul la autoritate

Acest argument (ad verecundiam) presupune în mod greşit că există o legătură între adevărul unei afirmaţii şi autoritatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva este într-o poziţie suspusă, este celebru sau realizat atunci el trebuie să fie o garanţie sigură că o anumită concluzie pe care o susţine este adevărată.

u  Fariseii le-au răspuns: “Nu cumva aţi fost amăgiţi şi voi? A crezut în el vreunul dintre mai marii noştri sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta care nu ştie legea, este blestemată!” – Ioan 7:47-49.

Ca o regulă generală, nici o propoziţie nu este adevărată numai pentru că autorul ei este talentat sau are succes. Chiar şi în domeniile în care dispun de experienţă sau cunoştinţe speciale, experţii se pot înşela. Am putea accepta şi evalua mărturia lor ca o dovadă suplimentară, dar niciodată ca o dovadă directă a adevărului unei concluzii. Personalitatea este irelevantă pentru adevăr.

Apelul la autoritate este cu atât mai nepotrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu, dacă experţi cunoscuţi au altă părere, dacă autoritatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă citarea este din auzite.

Autoritatea anonimă.

Atunci când autoritatea citată este anonimă este imposibil să se confirme dacă este vorba despre un expert. Aşa este cazul cu zvonurile. Nu este posibil să aflăm dacă un zvon este adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat cu scopul de a discredita oponentul.

Un membru al guvernului a destăinuit că…

Experţii sunt de acord că…

Se spune că…

Se zvoneşte că primul ministru…

Pentru că nu cunoaştem sursa informaţiei nu avem nici o cale de a-i evalua veridicitatea.

 

  Atacul la persoană

Acest “argument” (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om şi este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiţie, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziţia trebuie respinsă din cauză că este opinia cuiva cu reputaţie proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă.

Atacul la persoană este folosit frecvent în propaganda politică. Exemplu:

●  X susţine că vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice ar trebui să fie 16, nu 18 ani

Dar toţi ştim că X:

–  se îmbracă extravagant şi familia lui administrează un bar

–  are 17 ani şi ar vrea să bea legal

–  crede de asemenea că vârsta legală de votare ar trebui să fie mai mică

–  nu are pregătire de specialitate în legislaţie

Deci vârsta legală pentru accesul la băuturi alcoolice trebuie să fie 18, nu 16!

Sau:

●  Tu îmi spui să nu beau, dar acum doi ani ai fost la dezalcoolizare.

În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziţie faţă de adevărul unei concluzii pentru simplul motiv că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri sau are defecte ca toţi ceilalţi. Din nou personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanţele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmaţiilor lui.

 

  Lupta cu “omul de paie”

Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este uşor să  lupţi cu ceva ce nu este real şi deci nu ripostează. Situaţia apare atunci când poziţia adversarului este reprezentată greşit cu scopul de a o face mai uşor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat, şi astfel scoate în evidenţă nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem cel puţin să vizualizăm fiecare corect poziţia celuilalt şi să o combatem corect. Aceasta înseamnă onestitate intelectuală.

u  Adversarii politici ai lui Isus s-au angajat în acest fals logic când l-au acuzat că ar fi ameninţat cu distrugerea templului. Acuzaţia viza să pună poporul evreu împotriva lui, deoarece recomandarea de a distruge templul era evident o ofensă scandaloasă conform Scripturilor Ebraice. Dacă le-ar fi păsat să afle ce a înţeles el de fapt, ar fi putut întreba.

u  Acelaşi fals logic apare atunci când importanţa este deplasată pe lucruri secundare. De exemplu, discutând în exces despre locul numelui divin (IHVH) în NT şi faptul că ar fi putut fi scos din copiile manuscriselor iniţiale, se ascunde realitatea că nu apare cu aceeaşi frecvenţă ca în VT, că există puţine apariţii credibile în afara citatelor directe şi că Isus şi apostolii nu au luat poziţie împotriva tradiţiei iudaice referitoare la “ascunderea” numelui. Sau, discutând despre modul urgent în care predicau primii creştini şi necesitatea de a prelua modelul apostolic, se ascunde dacă astăzi, după 2000 de ani, mai e necesară sau nu aceeaşi urgenţă.

u  În dezbaterea trinitariană se insistă pe aducerea de dovezi că Isus nu a fost un om obişnuit. Se arată că el a dispus de puteri şi cunoştinţe supraumane şi că acestea ar dovedi cu suficienţă divinitatea lui. Aceasta este însă o luptă cu un “om de paie”, pentru că este uşor de combătut afirmaţia că Isus a fost un om ca toţi ceilalţi. Biblia nu ascunde faptul că el a fost un om deosebit. În cursul serviciului său public a făcut fapte de putere. “Dumnezeu a uns cu Duh sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vinecând pe toţi…; căci Dumnezeu era cu el” (Fap.10:38).

De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragilitatea argumentelor proprii. Nesiguranţa îi tentează să construiască un adversar “de paie” prin reprezentarea convenabilă a afirmaţiilor oponentului. Dar dacă pot câştiga numai “alterând” poziţia şi aserţiunile celuilalt, în mod sigur nu-şi iubesc aproapele şi nu fac un serviciu adevărului.

 

  Apelul la ignoranţă

Apelul la ignoranţă (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei propoziţii pentru că nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate propoziţiile trebuie să fie cunoscute fie ca adevărate fie ca false. Exemple:

●  Cosmonauţii sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos.

Deci Dumnezeu nu există.

Sau:

●  Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extratereştri.

Deci extratereştrii există.

Dar absenţa dovezilor împotriva unei afirmaţii nu este suficient pentru ca aceasta să fie adevărată. Ce nu ştim poate fi totuşi adevărat. Lipsa unei dovezi nu este o dovadă!

 

  Concluzie irelevantă

Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei propoziţii oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie complet diferită.

●  Toţi copiii trebuie să beneficieze de atenţie deosebită din partea părinţilor lor.

Părinţii care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda multă atenţie copiilor lor.

Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă.

Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinţii care lucrează în general, dar nu asigură adevărul unei concluzii doar despre femei separat de bărbaţi. Acest “raţionament” urmăreşte să abată auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuţie.

 

  Apelul la clemenţă

Apelul la clemenţă sau milă (ad misericordiam) încearcă să câştige acceptarea prin invocarea consecinţelor nefaste pe care le va suferi autorul sau alţii în caz contrar, consecinţe care vor stârni milă. Apelul la clemenţă se întâlneşte în pledoariile avocaţilor, dar şi în alte cazuri, aşa cum arată exemplul de mai jos al unui taximetrist surprins în neregulă cu actele de către agentul de circulaţie:

●  Dacă îmi ridicaţi permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra

În acest caz voi pierde locuinţa şi copiii mei vor ajunge în stradă

Deci trebuie să ţineţi cont de acest lucru şi să nu-mi ridicaţi permisul

●  Sper că vei accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el.

Concluzia trebuie acceptată din cauza stării demne de milă a subiectului. Concluzia este greşită chiar dacă premisele sunt adevărate, astfel că raţionamentul este fals. Starea demnă de milă a afirmatorului n-are nimic de-a face cu adevărul concluziei.

Apelul la consecinţe (ad consequentiam) este tratat de unii ca un sofism separat. Exemplu:

●  Evoluţia nu poate fi adevărată, pentru că dacă ar fi, atunci n-am fi mai buni decât maimuţele.

●  Trebuie să existe Dumnezeu pentru că altfel viaţa n-ar avea sens. (Existenţa lui Dumnezeu nu depinde de percepţia noastră asupra sensului vieţii)

Consecinţele nu sunt relevante pentru adevărul unei concluzii.

 

 

 

Sofisme de supoziţie

 

Sofismele de supoziţie sau supoziţie neîntemeiată sunt raţionamente greşite la care eroarea rezultă din folosirea unor premise corecte dar insuficiente pentru a susţine concluzia sau dintr-o presupunere implicită a unei propoziţii al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil. Vom examina câteva sofisme de acest fel, căutând să identificăm supoziţia neîntemeiată pe care se bazează.

 

  Falsa dilemă

Acest sofism este cunoscut ca şi gândirea în alb şi negru. Falsa dilemă foloseşte următorul mod de a “raţiona”:

Fie afirmaţia X este adevărată, fie afirmaţia Y este adevărată (când de fapt X şi Y ar putea fi ambele false)

Afirmaţia Y este falsă.

Deci afirmaţia X este adevărată.

Acest raţionament este înşelător pentru că dacă amândouă afirmaţiile pot fi false, atunci nu poate fi dedus că una este adevărată doar din faptul că cealaltă este falsă. Că aşa stau lucrurile se vede din exemplul următor:

Premisă majoră: Fie mişcarea noastră de reformă îndeplineşte voia lui Dumnezeu, fie biserica mamă.

Premisă minoră: Este limpede că Biserica mamă nu îndeplineşte voia lui Dumnezeu.

Concluzie: Deci mişcarea noastră de reformă îndeplineşte voia lui Dumnezeu.

În cazurile în care cele două opţiuni sunt în realitate singurele posibile, acest tip de raţionament nu este fals. De exemplu:

Premisă majoră: Cristos a venit sau trebuie să vină.

Premisă minoră: Cristos nu a venit.

Concluzie: Deci Cristos trebuie să vină.

Bârfa şi calomnia, ca şi propaganda politică şi religioasă, se bazează mult pe falsa dilemă. Adversarii au greşeli, doctrinele lor sunt eronate în unele puncte, deci ale noastre rămân să fie alternativa adevărată. Este un fals intelectual! Nimeni nu este bun numai pentru că altul este rău!

Falsa dilemă propune un număr limitat de opţiuni (de obicei două), când în realitate există mai multe. Depistarea sofismului constă în identificarea opţiunilor date şi demonstrarea (cu exemple) că există şi alte opţiuni.

Exemplu:

“Unii susţin că zilele de creaţie sunt simbolice (ere) aşa de parcă Dumnezeu n-ar fi putut crea toate lucrurile în zile de 24 ore”. Opţiunile propuse aici sunt:

1. Dumnezeu nu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore (caz în care zilele de creaţie sunt simbolice).

2. Dumnezeu poate crea toate lucrurile în zile de 24 ore.

Ce nu se spune este că există şi alte opţiuni, cum ar fi: Dumnezeu să fi putut crea toate lucrurile în zile de 24 ore, dar să nu fi făcut astfel.

 

  Generalizarea pripită

Acest sofism începe cu un caz particular nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare şi apoi greşeşte prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuşi insuficiente pentru a se face o generalizare.

●  Ioan Botezătorul a fost un proroc şi a purtat o haină din păr de cămilă.

Deci prorocii poartă haine din păr de cămilă.

●  Hasan, turcul, mi-a furat portofelul.

Deci turcii sunt hoţi.

●  I-am întrebat pe şase dintre prietenii mei ce părere au despre noile reglementări pentru tineret şi ei au fost de acord că sunt bune.

Noile reglementări sunt deci foarte populare.

Este evident că un număr insuficient de exemple nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli generale. Întrucât concluzia poate fi greşită (deşi premisa este adevărată), raţionamentul nu este de încredere.

Pentru evaluarea sofismului trebuie clarificat dacă numărul de exemple este suficient de mare şi reprezentativ pentru clasa la care se aplică generalizarea.

 

  Particularizarea improprie

Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi greşeşte prin aplicarea lui la un caz particular care este nereprezentativ sau atipic faţă de regula generală. Cunoscut şi ca accident, acest sofism este inversul generalizării pripite.

●  Femeile câştigă mai puţin decât bărbaţii pentru acelaşi număr de ore

Moderatoarea de la emisiunea televizată este o femeie

Deci ea câştigă mai puţin decât bărbaţii pe care îi are ca invitaţi

O premisă universal adevărată ar susţine această concluzie, dar ea ar trebui să sune: “Orice femeie câştigă mai puţin decât orice bărbat”, ceea ce nu este cazul în realitate. Adevărul unei reguli generale lasă loc la cazuri de excepţie fapt care face ca aplicarea ei la oricare dintre acestea să fie o greşeală.

●  Legea interzice şoferilor depăşirea vitezei de 50 km/h

Tatăl tău are brusc probleme cu respiraţia şi îl duci la spital

Nu poţi însă să conduci cu o viteză mai mare de 50 km/h

Sofismul poate fi demonstrat arătând că regula propusă în premise nu este universal valabilă şi că circumstanţele cazului în discuţie nu justifică aplicarea generalizării.

 

  Cauza falsă

Sofismul presupune prezenţa sau absenţa unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelaţie, condiţionare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc – după aceasta deci din cauza aceasta).

●  Vineri seara luna a fost plină.

Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei.

Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult.

Patronat: Preţurile cresc pentru că cereţi salarii mari.

Sindicate: Cerem salarii mari pentru că preţurile cresc.

●  Avem o rată ridicată a şomajului din cauza reducerii cererii de consum. (În realitate ambele ar putea fi cauzate de regresul economic general)

●  În cartierele sărace rata delicvenţei este ridicată.

Deci cauza delicvenţei este sărăcia.

●  Cauza lipsei de interes şcolar sunt notele rele (când de fapt notele rele sunt rezultatul lipsei de interes)

În general cazurile acestui raţionament greşit sunt următoarele:

A precede pe B, deci este cauza lui B

A este cauza lui B şi C, deci B este cauza lui C

A fiind cauza lui B, B nu poate fi cauza lui A

A este condiţia pentru B, deci este cauza lui B

A este efectul lui B, deci este cauza lui B

Identificarea acestui sofism se face arătând că legătura între lucruri (sau evenimente) este pur întâmplătoare. “Efectul” ar fi putut apărea şi în absenţa “cauzei” sau ar putea fi determinat de o cauză străină de cea sugerată.

 

  Argumentarea circulară

Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva este adevărat pentru că este adevărat. Este un fals logic greu de depistat şi acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este şi o prejudecată. Poate fi întâlnit sub mai multe forme:

Expresii circulare

Biblia este inspirată fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia este inspirată pentru că este inspirată).

Marfa nu e de calitate fiind indigenă (Nu e bună pentru că nu e bună).

Raţionamente circulare

A certifică ca profet că B este un profet adevărat.

B certifică ca profet că A este un profet adevărat.

Deci A este un profet adevărat şi deci şi B.

Afirmaţia repetată

Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele “demonstraţii” doctrinare apelează la acest sofism când dovezile biblice sunt insuficiente. Se scriu articole lungi pe baza a texte puţine sau se consumă jumătate din spaţiu cu expunerea tezelor fără dovezi pentru ca în partea a doua să se repete ideile însoţite de dovezi. Impresia este de “dublare” a dovezilor.

Exemple de argumentare circulară în articolul: Sclavul fidel – un puzzle teologic?

 

  Întrebarea complexă

Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură propoziţie a două afirmaţii fără legătură între ele. Se aşteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deşi în realitate una este acceptabilă şi cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premise.

Ai încercat să nu te mai uiţi aşa de mult la televizor?

Dacă da, atunci trebuie să admiţi că te uiţi prea mult televizor.

Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiţi prea mult la televizor.

Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiţi mult la televizor şi (2) ai încercat să te opreşti?

Într-un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeaşi dificultate ca şi argumentarea circulară. Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă cu rezultate în anchetarea infractorilor. “Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?” Se aşteaptă un răspuns inclusiv la întrebarea “Ai furat?” Deconspirarea acestui sofism se face prin identificarea propoziţiilor nelegitim unite prin “şi” şi prin precizarea că acceptarea uneia nu înseamnă şi acceptarea celeilalte.

 

 

Sofisme de limbaj

 

Pe lângă sofismele de relevanţă şi supoziţie neîntemeiată există şi sofismele de limbaj ambiguu. Cuvintele şi propoziţiile pot avea mai multe sensuri. Relaţiile deductive ale unei argumentări vor fi sigure dacă cuvintele îşi vor păstra acelaşi sens până la concluzie. Sofismele de limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.

 

  Echivocaţia

Sofismul echivocaţiei este o ambiguitate de limbaj obţinută prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înţelesuri în cadrul aceleiaşi argumentări. De exemplu:

Creştinii contemporani folosesc computere.

Petru şi Pavel au fost contemporani.

Deci ei au folosit computere.

Cuvântul ‘contemporan’ este folosit cu două înţelesuri, iar schimbarea de la unul la altul se face în mijlocul argumentării. Mai întâi el înseamnă “care trăiesc în timpul nostru”, apoi  “care trăiesc în acelaşi timp”. Echivocaţia este “arta” de a schimba regulile în timpul jocului. Chiar şi o schimbare minoră poate duce la concluzii greşite şi astfel la invalidarea argumentării.

La conciliul de la Calcedon din 451 e.n., s-a stabilit doctrina celor “două naturi” ale lui Cristos. Doctrina afirmă că el a fost “om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Dar pentru a se ajunge la această  formulare, s-au echivocat ambii termeni, “om” şi “Dumnezeu”. Pentru a vedea sofismul din formularea calcedoniană, să examinăm argumentarea în format silogistic:

Premisă majoră:  Isus Cristos este Dumnezeu.

Premisă minoră: Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13).

Concluzie:  Isus Cristos a fost ispitit în toate (Evrei 4:15).

Se vede că raţionamentul este greşit. Concluzia logică care se desprinde din premise este că Isus Cristos nu poate fi ispitit. Dar această concluzie creează o dilemă biblică, pentru că contrazice Evrei 4:15 care spune că Isus Cristos a fost ispitit în toate. Sofismul prezent aici este echivocaţia termenului “Dumnezeu” aşa cum se vede mai jos:

Premisă majoră: Isus Cristos este Dumnezeu [pentru că a păstrat natura divină].

Premisă minoră: Dumnezeu [Tatăl] nu poate fi ispitit (Iacov 1:13).

Concluzie:  Isus Cristos nu a fost ispitit în natura lui divină, ci în natura umană (Evrei 4:15).

În premisa majoră, “Dumnezeu” este folosit în sensul de divin sau care posedă atributele lui Dumnezeu, pe când în premisa minoră, “Dumnezeu” se referă la Creator şi Tatăl lui Isus Cristos. Acest argument “ortodox” standard echivochează şi termenul “om”.  Isus Cristos nu este un om adevărat în această argumentare, pentru că un om nu are şi o “natură divină”. Astfel expandarea semnificaţiei cuvântului “om” pentru a include o persoană care are atât esenţă umană cât şi divină este posibilă numai prin echivocaţia termenului “om”.

În echivocarea termenilor “om” şi “Dumnezeu”, s-a creat o categorie separată de fiinţe pentru Isus Cristos, diferită de semnificaţia biblică şi lingvistică a termenilor. Ceea ce se afirmă despre Isus nu se poate afirma nici despre Adam, nici despre Dumnezeu. 100% om şi 100% Dumnezeu este probabil prin însumare 200% echivocaţie sau fals logic.

 

  Amfibolia

Amfibolia apare atunci când construcţia gramaticală a unei propoziţii creează ambiguitate chiar dacă toţi termenii ei sunt univoci. Exemple:

Toţi îţi vor binele. Nu-i lăsa să ţi-l ia!

Vindem paturi pentru copii de fier.

 

  Accentul

Acest sofism se referă la ambiguitatea creată de accentuarea greşită a cuvintelor în propoziţie. Pentru a interpreta logic un text scris trebuie luat în considerare sensul original care a fost în intenţia autorului. O formă des întâlnită a acestui sofism este alterarea punctuaţiei. Faptul este deosebit de semnificativ în cercetarea biblică pentru că textul original al Scripturii nu conţine semne de punctuaţie.

De exemplu, sensul cuvintelor lui Isus din Luca 23:43 depinde de locul de plasare a virgulei:

Nepunctat:  Adevărat îţi spun astăzi vei fi cu mine în Rai.

Varianta I:  Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în Rai.

Varianta II: Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu mine în Rai.

Numai contextul ar putea ajuta la determinarea sensului la care s-a gândit Isus. În prima variantă cuvântul “astăzi” este accentuat prin plasarea lui la începutul unei propoziţii noi.

 

  Compoziţia

Sofismul compoziţiei implică aplicarea unei însuşiri prezentă la fiecare element al unei clase (sau parte a unui întreg mai mare) la întreaga clasă (sau întreg).

●  Fiecare carte a Bibliei este scrisă tematic.

Deci şi Biblia în ansamblu este tematică.

Nu neapărat. Chiar dacă premisa este adevărată pentru fiecare element al clasei, clasa ar putea să nu aibă aceeaşi însuşire. Compoziţia diferă de generalizarea pripită (din câteva cazuri particulare nereprezentative), aşa cum arată exemplele:

●  Geneza este realizată tematic.

Deci şi Biblia este tematică.

●  Prăjiturile de deasupra arată bine.

Deci toate prăjiturile din cutie trebuie să arate bine.

 

  Diviziunea

Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însuşiri a clasei la fiecare element al ei.

●  Echipa de fotbal este performantă.

Deci şi portarul este performant.

Deşi premisa este adevărată pentru clasă ca întreg, ea nu este în mod necesar adevărată pentru fiecare element în parte. Diviziunea trebuie distinsă de particularizarea improprie care aplică în mod greşit o regulă generală la un caz particular atipic.

●  Lupii albi trăiesc în libertate.

Lupii de la zoo sunt lupi albi.

Deci lupii de la zoo trăiesc în libertate.

Sau:

●  Tigrii asiatici sunt pe cale de dispariţie.

Tigrii de la circ sunt tigri asiatici.

Deci tigrii de la circ sunt pe cale de dispariţie.

Deşi regula este adevărată pentru specie ca întreg, ea nu poate fi particularizată pentru cazuri atipice.

 

 

Evitarea sofismelor

 

Sofismele pot afecta serios capacitatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din greşeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i manipula pe alţii, nici unul dintre ele nu oferă motive legitime pentru adevărul concluziei lor. Cunoscând ce sunt sofismele suntem protejaţi în ambele cazuri. Dacă putem identifica câteva din cele mai obişnuite raţionamente incorecte probabilitatea să le folosim noi înşine sau să fim înşelaţi de alţii este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme persuasive şi raţionamente convingătoare.

 

Lista sofismelor este departe de a fi încheiată. Iată încă câteva:

 

Panta alunecoasă

Pentru a demonstra că o propoziţie este inacceptabilă, se arată că ea poate determina o avalanşă de evenimente inacceptabile. Exemple:

●  Dacă aprobăm legea împotriva armelor complet automatizate, nu va trece mult şi vom aproba legi împotriva tuturor armelor. Apoi vom începe să restrângem şi alte drepturi, iar în cele din urmă vom sfârşi trăind într-un stat comunist! Prin urmare n-ar trebui să interzicem armele complet automatizate.

●  N-ar trebui să joci. Odată ce începi îţi va fi greu să te mai opreşti. Curând îţi vei cheltui toţi banii pe jocuri de noroc şi apoi vei recurge la crimă pentru aţi suplimenta câştigul.

●  Dacă fac o excepţie pentru tine, atunci va trebui să o fac pentru toţi.

Sofismul pantei alunecoase foloseşte nelegitim condiţionarea “dacă-atunci”. Pentru a-l identifica trebuie să comparăm propoziţia combătută cu ultimul şi cel mai grav eveniment inacceptabil din seria invocată pentru a evidenţia că acesta nu este neapărat o consecinţă a propoziţiei.

 

Limbajul prejudecat

Sofismul foloseşte termeni care stârnesc orgolii şi prejudecăţi, de exemplu măgulind sau subminând credibilitatea altora. Exemple:

●  Orice persoană rezonabilă va fi de acord că…

●  Numai un naiv ar susţine că…

●  Creştinătatea pretinde că slujeşte lui Dumnezeu (aici folosirea lui “pretinde” sugerează falsul).

●  Liderii cultului susţin că… (“Liderii” este folosit depreciativ)

Pentru dovedirea sofismului trebuie identificaţi termenii care induc prejudecăţi (ex. “rezonabil”, “naiv”) şi trebuie arătat că dezacordul faţă de concluzie nu-l face pe nimeni “nerezonabil” sau “naiv”.

 

Falsa analogie

Sofismul face o analogie între două obiecte (sau evenimente). Apoi argumentează că deoarece primul are o proprietate P, trebuie s-o aibă şi cel de-al doilea. Dar analogia eşuează dacă cele două obiecte sunt diferite prin chiar proprietatea P.

●  În sprijinul doctrinei Trinităţii se aduce uneori ca dovadă faptul că apa poate exista simultan în trei stări de agregare: lichidă, solidă şi gazoasă. Dacă Trinitatea ar fi adevărată, stările în care poate “coexista” apa sau o altă substanţă n-ar fi decât o ilustrare. În nici un caz o dovadă obţinută prin analogie.

●  Angajaţii sunt ca şi cuiele. La fel cum cuiele trebuie bătute în cap ca să funcţioneze, tot aşa şi angajaţii.


2 Comments on “Sofismele argumentării.”

  1. cosmin says:

    Foarte bun articolul. M-a ajutat foarte mult sa inteleg chestiunea sofismelor, mai ales ca ai folosit exemplificari la fiecare. Exemplele date m-au lasat sa cred ca esti un crestin. Si eu sunt unul si de aceea mi-au placut si mai mult.
    Unele exemplificari sunt caracteristice cultului Martorilor lui Iehova, folosind doctrina specifica referitor la Trinitate, natura persoanei Iisus Hristos si conditia (sufletului) omului dupa moarte. Dar vad ca pe blog ai articole in care citezi preoti ortodocsi (Justin Parvu) si te rogi cu cuvintele unor rugaciuni ortodoxe: “Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul” si folosesti grafia ortodoxa a numelui Iisus Hristos.
    Probabil ca stii ca teologia ortodoxa si doctrina martorilor lui Iehova sunt in contradictie aproape in toate privintele. De aceea nu am inteles cum s-au acomodat la tine pe blog argumete si idei din zone de doctrina crestina diferite si in contradictie.
    Dar aceasta nu scade cu nimic valoarea articolului. Eram doar curios.
    Multumesc


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s