Ρωμανία (Romanía) sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon) e tot una.

Imperiul Bizantin este termenul folosit, în mod convenţional, pentru a numi Imperiul Roman de limbă greacă având capitala la Constantinopol, în Evul Mediu. În anumite contexte specifice, în mod obişnuit, atunci când se vorbeşte despre perioada de dinaintea căderii Imperiului Roman de Apus, Imperiul Bizantin este numit şi Imperiul Roman de Răsărit.

Nu există un consens în ceea ce priveşte data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărţind imperiul în pars Orientis şi pars Occidentis. Alţii plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) şi a victoriei creştinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului în jumătăţile de vest şi de est. Alţii plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat vestic, Romulus Augustus, a fost forţat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din estul grecesc ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală şi, până în 330, când împăratul Constantin I şi-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare şi creştinare erau deja în curs.

Originea denumirii “Imperiul Bizantin”

Numele Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici.

Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi francii, care, sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), fondaseră un imperiu în vestul Europei şi, având sprijinul Papei, încercau să-şi legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donaţia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit “Imperator Romanorum” (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraţilor franci, ci “Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar ţara condusă de acesta din urmă ca “Imperium Graecorum”, “Graecia”, “Terra Graecorum” sau chiar “Imperium Constantinopolitanus”. Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puţin parţial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiţi.

Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne.

În secolele care au urmat cuceririlor arabe şi lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinaţională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale şi oraşele din Balcani şi din Asia Mică aveau o populaţie preponderent grecească. Minorităţile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziţi în Orient) şi trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanţi printre aceste minorităţi. În Balcani, o numeroasă populaţie de Traci romanizaţi, menţionată de Theofilactes şi de Simocattas în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol şi Nicolae Iorga), pandantul meridional al populaţiei de Daci romanizaţi din nordul fluviului şi strămoşii actualilor Aromâni. Tot în Balcani, o altă populaţie: Ilirii neromanizaţi, stă la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populaţii autohtone, se adăugară popoare migratoare ca Slavii, începând cu secolul al VI-lea, sau proto-Bulgarii (un popor, iniţial, turcofon), începând cu secolul al VIII-lea.

Bizantinii se numeau pe ei înşişi Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες – Elini, care, în Evul mediu, însemna “greci antici păgâni”. Unii istorici au vorbit de o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai “Ρωμανία” (“Romania”, aşa cum se numea Imperiul Bizantin), dar se pare că mândria de a aparţine Imperiului era împărtăşită mai ales de intelectualii şi de militarii elenizaţi de la oraşe şi din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala “Vlahilor” Asan, Deleanu şi Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independenţa statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc “Imperiul Româno-Bulgar” sau “Al doilea Imperiu Bulgar”), arată că populaţii întregi nu se simţeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, înspecial în cântecele acritice, unde “ακρίτες–akrites”, cetăţenii-soldaţi ai zonelor mărginaşe, de graniţă sunt slăviţi pentru luptele de apărare a ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Desfiinţarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat şi dispariţia societăţii bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turceşte, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naţionalismelor moderne şi cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines, în turceşte, Yunan), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea şi în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.

 

Sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/02/12/originea-denumirii-imperiul-bizantin/

Advertisements


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s