Oamenii pripiti în judecata iau fireasca reactiune contra semitismului drept o lupta pornita fie din ura de rasa, fie din fanatism religios contra evreilor. LECTURA OBLIBATORIE.

Motto : “Lupta nu e în adevar pornita contra evreilor, ci contra propagandei facute de dânsii.”

“Jidovul ori jidovilul le face aceste fara ca sa se rusineze, cu un fel de fala, ca ceva firesc, drept dovezi de destoinicie, ispitând si pe altii sa le faca si luând în bataie de joc ori urgisînd pe ceice nu le fac”

 

Ioan Slavici – Semitismul

 

Pe la mijlocul secolului al optâlea înainte de Christos, când s’a intemeiat Roma, în partea apuseana a lumii vechi stapânitori ai popoarelor si purtatori ai culturii erau semitii. Mezopotamia si Iranul se aflau sub stapânirea asirienilor, dela care pomeste gândul stapânirii universale si care în timpul primilor regi ai Romei cuceresc Siria si în urma si Egipetul. Tot atunci fenicienii exploateaza ca negutatori toate terile de dimprejurul Marii Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe toate coastele si prin toate insulele, si se încheaga puterea Cartaginei, care încurând strabate în oceanul Atlantic.

Aceste sunt lucruri, pe carele învata si trebue sa le stie toti copiii de prin primele clase alc scolilor secundare.

Stim apoi, ca atât asirienii, cât si fenicienii erau oameni sensuali si lacomi, nesatiosi în ceeace priveste multumirea trebuintelor trupesti, cu gândul îndreptat mereu spre cele materiale. Pâna chiar si cultul lor religios pornia din sensualitate, si multe din sarbatorile lor erau adevarate orgii.

E învederat dar, ca prin semiti viata economica a ajuns încetul cu încetul la mare desvoltare, si sunt fabuloase bogatiile adunate în centrele de viata ale semitilor prin comerciu, prin industrie si prin exploatarea neomenoasa a stapânitorilor. Sardanapal al asirienilor a ramas în vecii vecilor neîntrecut în ceeace priveste comorile ce-a adunat, lucsul ce desfasura si desfrâul, în care-si petrecea viata.

Pornirea spre viata fara de frâu, spre îngramadire de bogatii, fara de care ea nu e cu putinta, si spre exploatarea nemiloasa, prin care bogatiile se aduna, e omeneasca si o gasim în toate societatile. Pecând însa la popoarele de vita ariana ea e combatuta ca slabiciune si isvor de nenorociri, semitii o iau drept un fel de virtute si conditiune neaparata a desvoltarii.

E mai presus de toata îndoiala, ca cu cât mai multe si mai mari sunt trebuinsele, cu atât mai vârtos îsi încordeaza oamenii puterile, ca sa creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, si ca acela, care consuma mult, împinge societatea spre o lucrare staruitoare. Nici prin lucrarea aceasta însa nici prin satisfacerea trebuintelor sale omul nu se fericeste, ci se consuma în sbuciumare necurmata, si de aceea în lumea ariana singura stapânirea de sine e socotita drept virtute si oamenii sunt stapâniti de gândul, ca cu cât trebuintele îti sunt mai putine si mai mici, cu atât esti mai ferit de nevoi, deci si mai capabil de fericire.

Spiritul semitic a patruns încetul cu încetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni ori dela fenicieni, si în secolul al saselea înainte de Htistos, când elinii poenesc în Atena si în colonii spre desvoltare, întreaga lume apuseana erà semitisata. Asia-mica e întesata de semiti si admira pe Croesus, ale carui comori sunt admirate de toti — afara de Solon, care nu-l pune pe îngramaditorul lor în rândul oamenilor fericiti. Egiptenii sunt pusi în rândul semi-semitilor. Elinii sunt amestecati cu fenicieni, al caror tip si ale caror apucaturi se pastreaza în poporul grecesc pâna în ziua de azi. Pâna chiar si romanii sunt atinsi de semitism, caci etruscii dupa parerea celor mai multi erau de origine semitica.

Tot atunci se porneste însa si reactiunea contrasemitismului.

Stapâniti de simtemântul covârsrii intereselor individuale, semitii nu erau în stare sa întemeieze societati dainuitoare, si lumea semitica trebuià neaparat sa mearga în desvoltarea ei prin ruina morala si materiala spre descompunere în indivizi. Ceeace stim despre Sodoma si Gomora ori despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viata ale semitilor, si sfasierile interne, pe care le stim în viata evreilor, sunt nota caracteristica a tuturor societatilor semitice. Daca în mica Fenicie erau sase state, nu puteà sa fie cohesiune în marea împaratie asiriana, care se întinideà din Iran pâna în pustiurile Saharei. Ridicându se dar împotriva stapânirii asiriene, mezii gasesc un razim puternic chiar în lumea semitica, si la sfârsitul secolului al saptelea ei darima si pustiesc în unire cu babilonenii Niniva si pun capat stapânirii asisiene.

Cu aceasta se începe lupta cea mare, pe care lumea ariana o poarta împotriva semitisinului si care se urmeaza si astazi.

Stapânirea babiloniana, care ia locul celei asiriene, fiind si ea semitica, nu poate sa fie danuitoare, si e desfiintata de Cir, care întemeiaza prima stapânire universala ariana, o împaratie ce sa întinde în cele din urma din Asia centrala pâna în Sahara si din pustiurile Arabiei pâna la Dunare.

Rostul organic al acestei stapâniri e înnabusirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate si prin desfrâu la ruina, si propagarea celui arian, pe care-l lamureste la persi Zoroastru, la inzi Buddha, iar la elini Socrat.

Stapânitorii însa încurând se semitiseaza si ei, si înca în timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii persieni sunt în ceeace priveste exploatarea nemiloasa, luxul si viata fara de frâu de o potriva cu mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. Împaratia persana e deci si ea mereu sbuciumata si se sustine numai pentruca nu e cine s’o desfiinteze. Elinii se semitiseaza si ei, si în timpul lui Pericle alaturea cu admirabila desvoltare a artei se desfasura cea mai destrabalata viata, care trebuià neaparat sa duca la rasboiul peloponesiac, în care spartanii cu moravuri aspre frâng în cele din urma puterea Atenienilor corupti.

În timpul rasboiului peloponesiac se ticalosesc însa si spartanii, cari numai prin cele mai miselesti apucaturi si numai unindu-se cu Cir cel tinar ajung învingatori.

La începutul rasboiului peloponesiac, izbucneste în Atena ciuma, de care a perit si Pericle, si o spaima fara de margini îi cuprinde pe atenienii însetati de placerile vietuirii.

Dupa felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existenta mai ferita de sbuciumari, si socotindu-se în ajunul mortii, arienii sa pregatesc desfacându se de cele trupesti pentru aceasta mai binecuvântata existenta ca Socrat, care, osândit la moarte, asteptà în liniste si stând de vorba cu iubitii sai clipa, în care aveà sa beie paharul de otrava. Atenienii, desbracati de firea ariana, s’au aruncat cu ochii inchisi în cel mai desgustator desfrâu: asa tineau ei sa se bucure de putina viata ce le mai ramaneà, caci în gândul lor omul SE naste, ca sa aiba parte din placerile vietuiri si ei faceau din convingerea ceeace altii fac din slabiciune.

Pretutindeni bogatiile îngramadite împing spre desfrâu si spre miserie: ei îngramadeau bogatiile în concurenta cu fenicienii anume ca sa se poata da desfrîului si mintiau, înselau ori despoiau — nu de nevoie, ci din convingerea, ca numai asa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea nesecatelor trebuinte omenesti. Zadarnice erau dar silintele celor înca nestricati, ca sa-i închege într’un stat destul de puternic spre a pune capat stapânirii persane, cad bogatiile, pe care le adunasera prin munca întinsa, nu le dedeau putere, ci i istoviau si orasele lor erau ca cele feniciene, cuibare de stricaciune. Lipsiti prin nesitiu de simtemântul comun, ei se sfâsiau între dânsii, si alaturea cu luptele purtate cu barbatie în câmp deschis se desfasurau altele, pe care societatile lor secrete, asa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar în valmaseala acestor lupte sotul era tradat de sotie, parintele de fii, fratele de frate, se iertau toate miseliile, daca duceau la biruinta.

În fata acestei destramari speiale era organica iesirea la iveala a macedonenilor neatinsi înca de spiritul semitic, cari, desi putini, erau tari prin simtemântul lor comun.

Menirea providentiala a lui Alesandru Machedon era sa se faca stapân pe lumea culta de atunci, ca sa propage într’ânsa spiritul arian, în care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca Socrat, unul dintre cei ce au pregatit lumea pentru venirea Mântuitorului nostru, si cele mai caracteristici fapte ale lui sunt daramarea Tirului si a orasului Persepolis, cuibare, ca odinioara Niniva, ale stricaciunii, si risipirea comoriior îngramadite de regii persani — înzestrând zece mii de fete maritate în ziua nuntii lui cu osteni de ai sai.

Azi, dupa doua mii, doua sute si aproape 50 de ani, când omenirea iar SE plânge, ca prea s’au îngramadit bogatiile în mânile câtorva, întelegem cu totii gândul, cu care le-a risipit Alesandru Machedon pe cele îngramadite în timpul lui, ca sa întemeeze buna stare familiara.

 

Semitismul

 

(II)

 În timpul lui Alexandru Machedon Romaera un orasel cu câteva sate împrejurul lui, dar tot destul de putenic pentruca sa-i caute alianta Alexandru din Epir, pe care grecii din Italia îl chemasera într’ajutor, iar ceeace facea puterea Romei era virtutea romanilor.

Plugari lipsiti de cultura întelectuala, romanii erau în timpul acela ajunsi la o stare de înalta cultura morala, stapâni fiecare pe sine însusi, nesovaitori în împlinirea datoriilor, buni soti, buni parinti; buni tovarasi, deci si buni cetateni si aspri nu numai fata cu altii, ci totodata si fiecare fata cu sine în susi. Ceeace ia facut stapâni ai lumei n’a fost mult admirata lor vigoare trupeasca, ci aceasta superioritate morala, din care rezulta simtemântul lor comun.

Privind lucrurile din punctul de vedere semitic, ne am deprins a-i socoti pe romani popor de cuceritori. Adevarul e, ca ei au fost un fel de politie a lumii, în care au trait, si rasboaiele si le-au purtat numai ca sa apere ori sa ocroteasca pe cei napastuiti asigurând pacea si buna rânduiala. Idealul romanilor, pe care Virgiliu îl preciseaza atât de bine în Eneida, e »pax romana«, si de aceea singura stiinta, pe care au cultivat-o cu o staruinta, este jurisprudenta, în care au si ramas neîntrecuti.

Ei s’au rasboit cu semnitii pentruca acestia nelinisteau pe vecinii lor si ai Romei si erau de rea credinta. Cu tarentinii, cu grecii din Italia, în genere si cu Pirhu, care le venise într’ajutor, s’au rasboit fiindca acestia erau corupti, hrapitori si insolenti. Cu cartaginenii s’au rasboit fiindca au fost provocati si în urma amenintati. Niciodata ei n’au pornit din propriul lor îndemn, nici n’au provocat vre un rasboiu, si niciodata n’au supus pe cei învinsi.

Pe veciniilor si i-au facut amici si în urma soti si încurând dupa moartea lui Alexandru Machedon atât latinii, sabinii si etruscii, cât si grecii din Italia le erau soti.

Putin în urma au prefacut în provincie Sicilia, asupra careia se certau grecii si cartaginenii, Gallia cisalpina, de unde era amenintata Roma si Spania, pe care au scapat o de sub stapânirea cartaginenilor.

Provinciile nici acum, nici mai târziu nu erau tari supuse, ci întrate sub purtarea de grija a senatului. Roma nici o data n’a fost exploatoare, si în timpul guvernarii unor proconsuli ca Semproniu Grachu ori gioerele sau Scipio Africanul (Emilian), cari au fost multi, provincialii erau fericiti.

Viind însa, ca stapâni, în atingere cu cartaginenii, cu elinii si cu alte popoare se mitisate, romanii primesc încetul cu încetul cultura semitisata, iau apucaturi semitice, pornesc spre desfrâu si, având trebuinte nesecate, ajung în cele din urma sa fie exploalatori. Ceeace n’a facut dar nici o data Roma, au facut dupa nimicirea Cartaginei romani desbracati de firea romana.

Aceasta-l facea pe Marcu Porciu Caton Cenaoriul sa staruie cu îndaratnicie pentru darâmarea Cartaginei, de unde se revarsa spiritul semitic si spre Roma. Gîndul lui era, ca nu e cu putinta pacinica vietuire împreuna câta vreme exista Cartaginea, si tot el a sters din listele senatului pe Scipionii, care primisera dimpreuna cu cultura elina si apucaturile semitice si propagau la Roma pornirea spre lucs, spre desfrâu si spre nesatiu.

Prin darâmarea Cartaginei romanii pun capat celei din urma ramasite de stapânire semitica, dar nu si covârsirii spiritului semitic, care se întinde în societatea romana si strabate din ce în ce mai adânc în toate straturile ei.

Luptele agrare, rasboiul cu sotii si crâncenile rasboaie civile, care au sbuciumat lumea romana timp de o suta de ani, nu ar fi fost cu putinta, daca o însemnata parte din romani n’ar fi fost chinuita de trebuinte mari si împinse spre nesatiu. Catilina, omul fara de rusine si fara de frica, e tipul arianului semitizat, care savârseste din convingere cele mai miselesli fapte si e mândru de miselia sa, pe care o ia drept lucru firesc.

Nici odata însa lumea elina-romana nu a fost stapânita de spiritul semitic, care era combatut de cele mai luminate capete pretutindeni, unde au strabatut elinii ori romanii. Înrîurirea lui Socrat, alui Platon si alui Aristotel nu inceteaza nici în cele mai turburate timpuri, si îndeosebi romanii înclina chiar si în mijlocul decadentei morale spre stoicismul, care e în cel mai propriu înteles o pregatire pentru vietuirea crestineasca.

Cea mai stralucita ivire în viata poporului roman, Iuliu Caesar, nu e ascet, dar combate prin legile croite de dânsul atât luxul, cât si desfrâul, încuragiaza întemeerca bunei stari familiare si asigureaza pe timp de peste doua sute de ani pacea în tarile ajunse sub stapânirea romana.

Suntem azi deprinsi a ne gândi, când e vorba de semitism, la evrei si numai la dânsii, desi stim prea bine, ca evreii sunt numai o mica si neînsemnata parte din lumea semitica, pe care în timp de cinci sute de ani, dela Cir pâna la Iuliu Caesar, popoarele de vita ariana au frânt-o si au sfarâmat-o. Nici nu e apoi vorba de semiti, ci de spiritul propagat de dânsii.

Oamenii toti sunt porniti spre desfrâu fiindca trebiuintele trupesti ale omului sunt nesecate. De aceea popoarele barbare, lipsite fiind de cultura morala, foarte usor cad în desfrâu fiindca nu-si dau seama, ca trebuie sa se stapânesca, ori n’au cuvenita tarie sufleteasca spre a se stapâni.

Ajuns însa la un stadiu de desvoltare mai înaintata, omul traieste mai mult cu sufletul decât cu trupul, îsi da silinta sa si stapâneasca pornirile trupesti, se simte umilit când nu le poate stapâni si se rusineaza savârsind fapta socotita rea, prin ascuns.

Semitii resping acest fel de a vedea. În gândul lor omul traieste ca sa si satisfaca trebuintele trupesti si are nu numai dreptul, ci chiar si datoria de a le satisface. Are dar si datoria de a agonisi cu orice pret mijloacele pentru satisfacerea lor, si vrednic e pentru dânsii — nu cel ce stie sa se stapâneasca si sa se multumeasca cu putin, ci cel ce stie sa adune bogatii spre a-si putea petrece viata în belsug.

Acest spirit semitic se mentîne si în împaratia romana si el e ceeace a sleit puterile romaniior. El era însa combatut, si e destul sa tinem seama, Vespasian si Titu, Traian si Hadrian, Antoniu Piul si Marcu Aureliu Filosoful erau stoici, pentruca sa stim, ca la romani desfrîul erá rusinos, iar nu obraznic ca la Cartagenea, la Sibaris, la Tir ori la Niniva. Oamenii ca Comod ori ca Heliogabal, noul Sardanapal, vor fi fost ei numarosi, dar erau dispretuiti si nu puteau sa aiba înrâurire asupra societatii.

Numai asa a si fost cu putinta strabaterea crestinismului pornit din Nazaretul »popoarelor«. Nici evreii, nici alti semiti adevarati nu puteau sa înteleaga si sa primeasca învataturile Mântuitorului nostru, cari erau contra firii si contra traditiunilor lor. Daca e însa adevarat, ca Hristos nu din ura ci din iubire a lucrat, nu e mai putin adevarat, ca ori si ce propaganda antisemita din adevarata iubire de oameni porneste. Iubindu-i cu adevarat pe oameni, trebuie neaparat sa staruim, ca ei sa se lapede de apucaturile semitice, prin care atâtia oameni s’au nenorocit si atâtea societati s’au destramat.

 

Semitismul

 

(III)

 Se vor împlini încurând doua mii de ani dela nasterea lui Hristos, crestinismul însa nici pâna în ziua de azi n’a strabatut în toata coratenia lui. Lumea elina romana l-a primit, ce-i drept, dar numai pastrând multe din traditiunile ei pagânesti, iar popoarele barbare, stapânite fiind de patimi vii, nu erau în stare sa se supuna toare asprelor regule de vietuire ale crestinismului si au perit încetul cu încetul mistuindu-se înse-le pe sine lasând în urma lor numai reamintiri de vietuire barbara. E si azi mult pagânism si multa barbarie în lumea noastra crestina.

Pe la mijtocul secolului VII iar, când în arabi se ridica iar semitii, ca sa realizeze idea stapânirii universale în o noua forma, lumea crestina e slaba si în timp scurt, ca prin minune, se înfiinteaza marele califat, care întrece în întindere toate împaratiile de mai nainte.

Nu e înca dainuitoare nici aceasta noua stapânire semitica, si peste vre-o suta cincizeci de ani se slabeste prin desfrau, prin istovirea sustiitorilor ei si prin desbinari. Înriurirea ei culturala hotareste însa mersul desvoltarii omenesti pentru un lung sir de veacuri înainte.

Semiti, arabii sunt oameni cu gândul îndreptat spre cele materiale. În timpul stapânirii lor dar viata economica a ajuns în toate ramurile ei la înalta desvoltare si stiintele asa numite exacte au pornit si ele spre o desvoltare pâna atunci ne mai pomenita.

Aceata e marele folos, pe care l-a tras omenirea din stapânirea altfel scurta a arabitor. Inzii si persii si eelinii ni-au îndreptat prin filozofie, prin poezie si prin arta în genere spre înaltarea sufleteasca pentruca prin o vietuire contemplativa sa se fericeasca fiecare însusi prin sine. Romanii ni-au desvoltat simtemântul de dreptate pentruca, tiind seama de principiul »Honeste vivere, suum cuique tribuere et neminem laedere«, sa nu ne jignim unii pe altii: Arabii ne-au îndrumat spre scrutarea firii lucrurilor ce ne încunjura pentruca sa ne putem face stapâni pe natura.

Stiinta noastra e pornita dar din îndemn semitic si privind lucrurile din punctul de vedere al desvoltarii intelectuale, se poate zice, ca lumea moderna e semitisata.

Ar fi însa o mare greseala, dac’am zice, ca e semitica stiinta noastra. Adevarul e, din contra, ca semitii nici odata n’ar fi putut sa atinga gradul de desvoltare stientifica, la care am ajuns noi.

Progresul, în genere, e cu putinta numai într’o societate cu rânduiala bine asezata si dainuitoare, iar istoria celor din urma câte-va mii de ani e dovada, ca semitii nu sunt în stare sa întemeeze asemenea societati. Ceeace a facut cu putinta desvoltarea stientifica a fost simtamântul nostru comun, abnegatiunea noastra, pornirea noastra spre înaltarea sufleteasca si iubirea de oameni, spre care ne-a îndrumat crestinismul.

Scrutarile arabilor erau îndreptate spre foloase practice, iar ale noartre sunt pornite din iubire de adevar. Arabii erau alchimisti, care cautau mestesugul de a face aur din materii fara de pret: noi suntem chimisti, care cauta multumirea de a se fi încredintat despre adevar în ceeace priveste firea materiei.

Oameni cu privirea îndreptata spre cele apropiate, semitii n’au putut si nici ca puteau sa ajunga unde am ajuns noi, care, cu ochii îndreptati spre înfinit, ne înâlam si ne adâncim, ne perdem pe noi însine în scrutarile noastre si avem cultul stiintei. Marii nostri scrutatori toti au fost oameni cu desavârsire desinteresati, care s’au jertfit pe sine însisi pentru stiinta, au urmarit numai binele obstesc, iar pentru sine au râvnit numai la multumirea de a se fi dumirit. Astfcl nici nu ar fi fost cu putinta progresele, pe care le-am facut.

Chinejii au nascocit iarba de foc pentru distractiunea lor; Arabii s’au folosit de ea, ca sa si faureasca arme; noi perfectionam armele, ca prin ele sa asiguram pacea: asa e în toate, si, daca stiinta noastra nu e nici ariana, nici semitica, ci omeneasca e semitic felul utilisarii practice a resultatelor dobândite de stiinta.

Noi arienii avem în vedere totdeauna binele obstesc, si scrutatorii, daca s’au gândit la vre-ua folos practic în lucrarea lor, acesta era al tuturora. Semitii au în vedere fiecare binele sau îndeosebi si profita de rezultatele stiintei, ca sa exploateze pe cei nestiutori, lipsiti de destoinicie ori nevoiesi.

Acest abus de stiinta e semitic.

Sunt uimitoare progresele realisate în timpul celui din urma secol în ceeace priveste tehnica lucrarii omenesti, si ar fi lucru firesc, ca în urma acestor progrese vietuirea sa fie pentru toti mai usoara. Ea e, din contra, mai grea decât în trecut si mai nesuferita, si nici odata, poate, n’a fost în lume atâta miserie ca azi când cei stiutori si destoinici abuseaza de stiinta si de destoiniciile lor, ca sa-si stoarca din munca altora mijloace pentru o vietuire petrecuta în belsug.

Mii de oameni muncesc din greu si se istovesc în lipsa de hrana pentruca alti câtiva, care nu muncesc, sa poata trai în belsug ori poate chiar în desfrâu. Copii si femei lehuze pier în lipsa de purtare de grija, în vreme ce cai de lux, câni si pisici se îngrase consumând pe ales hrana omeneasca. Oameni destoinici, vrednici si cum se cade se sbat în lupta cu mari nevoi în vreme ce femei stricate si slugi nemernici se îmbuiba la rasfatare. Asa a fost aceasta nu numai la Niniva si la Babilon, la Tir si la Cartaginea, la Atena si la Roma, la Damasc, la Cordova si la Bagdad, ci si la curtile multor mai mari feudali: pornirea spre desfrâu si spre asuprire e omeneasca în întelesul cel rau al cuvântului, e strâns legata de firca trupeasca a omului si trebue neaparat sa iasa la iveala în ceice nu tin s’o stapâneasca. Lucrul acesta e omenesc: semitica e însa convingerea morala ca asa e fireste, asa e bine, ca nici nu poate sa fie altfel, ca e prost cel ce nu profita si de propiile sale destoinicii, si de împrejurari, si de nevoile altora, ca sa-si agoniseasca mijloacele pentru o viata petrecuta în belsug. A pacatui e lucru omenesc orisicât de greu ar fi pacatul: semitic e a pacatui cu obraznicia celuice savârseste fapta rea falindu-se cu ea.

Acest semitism s’a întins si se întinde mereu în societatea noastra moderna, în cât suntem adese ori ispititi a zice, c’a ajuns într’însa la stapânire covârsitoare. Daca ne dam înse bine seama, ne încredintam, ca pâna chiar si între cei-ce exploateaza, ca sa poata trai în îmbuibare, sunt putini cei ce o fac aceasta cu nerusinare semitica: cei mai multi sunt rapusi de slabiciunile lor si o fac mai cu perdea. Nu e societatea noastra atât de stricata, cum adese-ori ni se pare tocmai pentru-ca privirile ne sunt îndreptate asupra putiniior, care nu se sfiesc a se pune în conflict cu sâmtamântul comun.

Noi însa, cari urmarim desfasurarea vietii noastre comune de câti-va zeci de ani, suntem cuprinsi de simtemântul, ca putinii se sporesc si; sporindu-se, se fac din ce în ce mai nerusinati, caci repulsiunea, pe care o produc în societate, e din ce în ce mai slaba.

Tinem înca la moravurile parintilor nostri si punem în rândul celor cum se cade numai pe oamenii, care nu se abat de la ele, dar le dam din ce în ce mai putina sanctiune.

A fi cum se cade ni-se pare ceva comun, daca nu chiar o prostie, si privirile noastre se îndrepteaza cu un fel de uimire sfiicioasa asupra celor ce se deosebesc prin felul lor de a vietui si au îndrazneala de a savârsi fara de perdea fapte, pe care parintii nostri nu le iertau, eara noi nu le aprobam. Acestia sunt interesanti, adese ori chiar admirati pentru dibacia lor, si nu rar se întâmpla sa facem haz când omul cum se cade e stropit cu noroiu de miselul îmbogatit prin exploatare nemiloasa ori prin apucaturi josnice.

Aceasta îngaduinta fata cu cei ce-si bat joc de bunele noastre moravuri nu e semitica, dar e trecere spre semitismul practic.

 

Semitismul

 

(IV)

 

Propagatorii spiritului semitic sunt în SOcietatea noastra fara îndoiala mai ales evreii risipiti printre noi, si de aceea oamenii pripiti în judecata iau fireasca reactiune contra semitismului drept o lupta pornita fie din ura de rasa, fie din fanatism religios contra evreilor.

Nici nu se poate tagadui, ca în orisicare societate cu rânduiala morala bine asezata evreii sunt primiti cu repulsiune si isolati cu atât mai vârtos, cu cât se isoleaza si ei însi-si. Lupta nu e în adevar pornita contra evreilor, ci contra propagandei facute de dânsii.

Judecând lucrurile din punctul de vedere al moravurilor noastre traditionale, una din cele mai de capetenie datorii ale omului e sa munceasca, sa alerge si sa ostaneasca spre a-si agoonisi mijloacele pentru asigurarea bunului sau traiu, si omul, care-si face datoria aceasta, e stimat si iubit de semenii sai, muitumit cu sine însu-si si ferit de nevoi.

Nu mai putin e dator omul a-si pune frâu, ca sa pastreze ceeace a agonisit, si înca mai stimat si mai iubit de altii, mai multumit cu sine însu-si si mai ferit de nevoi e celce stapânîndu-se pe sine aduna averi mari ori sporeste avutia mostenita. Lenesul, neajutoratul ori risipitorul totdeauna au fost dispetuiti în societatea noastra, iar bogatia adunata prin munca si prin cumpatare a fost totdeauna si e si azi socotita drept cel mai învederat semn de vrednicie. Gândul de a face peste putinta îngramadirea bogatiilor ori de a împune risipirea lor nu e potrivit cu firea noastra, care l pretuim pe om nu numai dupa ceeace el e însusi prin sine, ci totodata si dupa ceeace are si dupa ceeace le pare semenilor sai.

Doritori cu totii de-a fi mult pretuiti, nu e nevoe sa mai fim si jidoviti ori porniti spre desfrâu pentruca sa râvnim la avere cu orice pret si sa mintim, sa ne fatarim, si înselam, sa ne înjosim, sa furam, sa siluim, SA ne folosim de nevoile ori sa abuzam de slabiciunile altora spre a ne agonisi atât de mult pretuita avutie. Poate orisicare dintre noi sa cada în asemenea pacate, si multi si cad în adevar, cad însa dându-si seama, ca au pacatuit, ascunzându se cuprinsi de rusine si câindu-se de faptele lor. Jidovul ori jidovilul le face aceste fara ca sa se rusineze, cu un fel de fala, ca ceva firesc, drept dovezi de destoinicie, ispitând si pe altii sa le faca si luând în bataie de joc ori urgisînd pe ceice nu le fac.

Lupta e pornita de semiti si de semitizati pentru înlaturarea bunelor moravuri. Nu e traditiune ori regula de viata, nici preocupare religioasa ori nationala, care nu e luata în bataie de joc, ei terfelesc tot ceeace noua ne e sfânt, si e destul sa staruim asupra obiceiurilor mostenite dela parintii nostri pentruca sa fim urgisiti de dânsii si prigoniti fara de crutare. Pusi astfel în stare de legitima aparare suntem nevoiti a ne folosi de toate armele, ca sa conservam fiinta morala a societatii, si, daca mai e destula putere de viata în societatea noastra, vom ajunge în cele din urma sa i izolam pe evrei si sa punem capat propagandei semitice.

Aceasta e adevarata fiinta a antisemitismului modern: pornit din simtemântul de conservare morala, el e prin chiar firea lui intransigent, dar dusmanos nu poate sa fie.

Cu totul alta e lupta pornita de cei despoiati împotriva despuietorilor.

Evreii si cei asimilati de dânsii au adunat prin lipsa de scrupule si prin apucaturi miselesti bogatii mari, de care se folosesc spre a trai în desfrâu în vreme ce multimea cea mare a muncitorilor se sbate în mizerie materiala si morala. E fireasca ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, si aceasta ura usor ajunge sa se reverse asupra tuturor celorce au bogatii mostenite ori agonisite si poate sa duca în cele din urma la o groaznica varsare de sânge. Nu are insa a face antisemitismul cu ura aceasta, caci el urmareste tocmai înlaturarea izbucnirilor patimase.

Tot astfel în urma, lipsei de crutare a stapânitorilor feudali s’a adunat multa ura în inimi si ura aceasta a isbucnit în sângeroasele revolutiuni, cari au schimbat fata societatii noastre: numai oameni lipsiti de judecata ar putea sa învinovateasca pentru varsarile de sânge pe humanistii din secolul XVIII, cari si-au propagat vederile liberale tocmai pentruca prevedeau igbucnirile patimase si voiau le le înlature.

Pornind din iubire de oameni, antisemitii le zic în fiecare zi evreilor si celor momiti de dânsii: Puneti-va frâu, fiti cumpatati, nu va obrazniciti si dati-va silinta de a aliná suferintele celor îndârjiti, caci astfel vai de noi de toti!

Tocmai de aceea miscarea antisemita e îndreptata mai ales contra celor ce fac propaganda semitica. Evreul, care facând specula mizerabila, îngramadeste bogatii mari si arunca mii si mii de oameni în mizerie, nu e pentru societate atât de primejdios ca acela, care luând parte la viata morala si intelectuala a noastra, strica mintile si otraveste inimile. Starea de destrabalare morala la care am ajuns, e rezultatul înrîuririi directe ori indirecte a unor asemenea evrei, si e pentru ori si care popor chestiune de conservare nationala sa alunge dela sine pe evreii ce vor sa ieie ca ziaristi, ca scriitori, ca oameni de stiinta, ca compozitori muzicali ori ca artisti în genere — parte la viata lui morala si intelectuala.

Semintia omeneasca nu se stârpeste nici prin ciuma, nici prin holera, nici prin foamete, nici prin razboaie; pier însa prin lapadare de obiceiuri popoarele descompunându-se în indivizi, din cari prin premenire morala se încheaga alte popoare. Aceasta e primejdia, de care suntem amenintati în urma înrîurirei semitice si de care nu putem scapá decât izolând pe evreii ce nu se asimileaza primind regulele de vietuire ale noastre.

Sunt în societatea noastra de azi doua lumi deosebite, cari se isbeic una de alta, si una din aceste doua lumi trebuie neaparat sa piara. Nu poate sa fie nimic mai firesc decât dorinta ca aceasta sa nu fie a noastra.

 

Semitismul

 

(V)

 

Ungaria e semitisata si cea mai semitisata parte a ei e societatea maghiara, iar aceasta nu pentruca sunt în Ungaria multi evrei si acestia sunt pusi în rând cu maghiarii, nici pentruca evreii au înrâurire hotarîtoare în viata politica si stapânesc viata economica în toate ramurile ei, ci pentruca viata morala si intelectuala a maghiarilor e condusa de evrei.

Sub conducerea aceasta s’a schimbat cu desevârsire atât felul de a gândi, cât si caracterul maghiarilor.

Noi, care ni-am petrecul copilaria si tineretele în societatea maghiara si am luat pe ici pe colo si apucaturi maghiare, ne simtim azi mai mult ori mai putihi straini între maghiari fiindca dânsii nu mai sunt cum îi stim din timputile impulsive ale vietii noastre si din studiile ce am facut asupra istoriei lor nationale.

Asa, cum îl stim, maghiarul e cu inima deschisa, de buna credinta si cu deosebire afectuos, barbat în puterea cuvântului, care nu se înjoseste, nu-si schimba sub înrîurirea împrejurarilor hotaririle si pe a caruia vorba se poate razmá orisicine. Da aceea a si iesit vorba, ca maghiarii sunt popor de »cavaleri«.

Vor mai fi si azi unii dintre maghiari asa; cei cu desavârsire multi sunt însa fie ca Wekerle ori Kossuth, fie ca Polónyi si Lengyel, fie ca Bánffy ori Ugron.

Oameni de o fire cu deosebire expansiva, ei sunt doritori fiecare de a pareá mai mult decât ceeace în adevar e si porniti spre goana dupa placeri lumesti, usor au ajuns dar sa aiba trebuinte prea multe si prea mari si sa treaca peste masura cuvenita în ceeace priveste cheltuielile.

Numai putina încurajare le mai trebaiá pentruca sa-si peara bunul cumpat si sa se afle mereu în strâmtoare, iar încurajare li-au dat multa ceice voiau sa traga foloase din usurinta lor si sunt altfel de parerea, ca omul traieste pe lume pentruca sa si faca parte cât de mare din placerile vietii.

Foarte multe din nevoile, cu care se lupta românii în regatul ungar, sunt urmari ale acestei porniri spre îmbuibare, care prin ruina morala si materiala usor ar puteá sa duca în cele din urma la isbucniri patimase. Sunt însa multe semnele care arata, ca isbucnirea va fi înlaturata prin isolarea evreilor, cum a fost în partea apuseana a monarchiei habsburgice, unde ei deasemenea ajunsesera sa stapâneasca viata economica si sa aiba înrîurire hotarâtoare în cea politica.

Pe români cestiunea în tot cazul îi priveste numai indirect câta vreme vor starui în rationala lor hotarîre de a-i isola pe evrei si de a respinge inrîurirea lor culturala.

Ne am amagi înse pe noi însine, daca am zice, ca suntem destul de consequenti în ceeace priveste resistenta fata cu înrîurirea semitica. Massele cele mari ale poporului o mai respinge, ce-i drept, dar societatea noastra culta e în mare parte semitisata, caci bisiantismul nu e în adevar decât o forma a semitinismului si tot semitisata e si cultura franceza, pe care a primit o o parte din societatea româna. Îndeosebi în tarile coroanei ungare însa semitismul e propagat sistematic si cu toata strajnicia, caci ceeace se numeste cultura maghiara nu e în adevar decât spirit semitic.

Casatoria civila, despartirea scolii de biserica, masurile luate spre a scadeá puterea autoritatilor bisericesti, lupta purtata parte fatisa, parte prin ascuns contra crestinismului au în vedere numai asigurarea succesului propagandei semitice.

Traind întrun stat stapânit de conducatorii acestei propagande si în continua atingere cu jidovi si cu jidoviti, românii din regatul ungar nu au putut sa ramâie neatinsi de semitism.

Îndeosebi tinerii, care cresc în scoli maghiare ori fac studii academice în centre semitisate ca Clujul, Oradea mare ori Budapesta, iau pe nesimtite apucaturi semitice si întorcându-se la ai lor, se simt straini între românii, cari resping înca spiritul propagat de dânsii.

Semnul distinctiv al acestor oameni înstrainati de neam e, ca ceeace pentru noi e semitism pentru dânsii e lucru omenesc, ceva firesc si de sine înteles, un rezultat al civilizatiunii.

Ceeace e românesc în felul nostru de a fi si de a gândi e rusticitate, lipsa de cultura, foarte adeseori prostie. Istoria noastra, pe care n’o cunosc si nici nu tin s’o cunoasca, li se pare saraca în fapte. Literatura noastra, care nu se potriveste cu felul lor de a gândi si de a simti, le pare sarbada. Silintele noastre politice si culturale li-se par naive. Ei pot sa fie sustiitori zelosi ai cauzei noastre nationale, dar nu din avânt, ci cu gândul de a-si crea pozitiune, si de aceea NU sunt în stare sa aduca jertfe si se dau dupa par când interesele lor, cari totdeauna sunt multe si mari, o cer aceasta.

Îi cunosti de departe dupa îmbracamintea lor, care e totdeauna scumpa si deosebita de a altor muritori, de cele mai multe ori pestrita, model si mostra dupa cel din urma jurnal.

Pe calea ferata iau clasa I. si se uita cu un fel de mila la ceice calatoresc cu clasa a II-a. La hotel iau salon, daca se poate, cu balcon la strada, ca sa i-se poata arata lumii. În cafenele si în restauranturi fac multa galagie si nu aleg dupa calitate, ci dupa pret, totdeauna ceeace e mai scump. La dânsii acasa desfasura mult lux, si daca le da mâna sa umble cu doi cai, umbla cu patru.

Sa se uite fiecare împrejurul sau si sa si dea seama, daca stie ori nu asemenea oameni prin aproprierea sa si daca numarul lor scade ori creste.

Daca scade, e bine, ear daca creste, e cu mult mai rau decum vor fi crezând ceice nu-si dau seama despre consevintele practice ale înclinarilor de felul acesta.

Omul, care are trebuinte multe si mari, are multe si mari nevoi, se afla mereu în strâmtorare si face, vorba românului, pe dracul în patru, ca sa agoniseasca. E în stare si sa minta, si sa amageasca, si sa însele, si sa abuseze fie de nevoile, fie de nepriceperea, fie de buna credinta a altora, SE da dupa par, se injoseste, îsi schimba hotarârile potrivit cu împrejurarile, e tovaras rau, care te paraseste când lumea ti-e mai draga. Mai rau apoi decât toate aceste e, ca el ureste pe ceice nu sunt ca dânsul si din simtamânt de conservare propaga în societate spiritul, de care e stapânit el însusi. Omul cum se cade, care se stapâneste pe sine, ca sa si poata face în toate împrejurarile datoria, îi este urgisit si vrednic nu de stima si de iubirea tuturora, ci fie un hipocrit miserabil, fie un prost Astfel se stârneste în societate o lupta haina, în care cei buni, care si aleg cu multa crutare armele de lupta, adese-ori sunt biruiti de reii, pentru care e buna ori si-ce arma.

Sant doua lumi îndusmanite de mii de ani, care se isbesc si în zilele noastre una de alta si din lupta acestor doua lumi nu vom putea sa îesim noi poporul român întreg decât daca vom sti sa pastram cu îndaratnicie mostenirea morala a neamului nostru, care a trait timp atât de îndelungat în mijlocul unei lumi date peirii si traeste si azi numai pastrându-si bunele moravuri.

 

 

 


8 Comments on “Oamenii pripiti în judecata iau fireasca reactiune contra semitismului drept o lupta pornita fie din ura de rasa, fie din fanatism religios contra evreilor. LECTURA OBLIBATORIE.”

  1. Si sursa catre blogul nostru unde este?!

  2. Ai un dram de bun simt in tine, dupa ce ca ne furi articolele…ITI MAI FACI SI PUBLICITATE CU ELE! Puteai sa pui sursa catre blogul nostru, de unde ai furat articolul!

    http://deveghepatriei.wordpress.com/2012/02/17/ioan-slavici-semitismul/

    Nesimtire tipic romaneasca…

    • suveranul says:

      Aoleo, imi cer scuze; nu stiam ca articolele scrise de Ioan Slavici sunt proprietatea blogului vostru. Aveti cumva o dovada in acest sens? Ca daca tot suntem seriosi, hai sa fim pana la capat.

    • suveranul says:

      In loc sa va bucurati ca suntem in acelasi cuget, faceti voia diavolului. Daca stam sa judecam drept, ce am furat eu de la voi? Voi oare ati scris acest articol? Este unul dintre voi Ioan Slavici cumva? Oare n-ati “furat” si voi asemenea mie? Ar putea sa fim complici…. totusi, sa va fie rusine!

  3. Adelina says:

    Nu sunt ei Ioan Slavici, dar sa scrii paginile alea e o osteneala… Asa este practica, nu mai arunca cu noroi aiurea… PS Slavici este un personaj dubios, se pare ca a fost agent austro-ungar si l-a sapat pe Eminescu.

    • suveranul says:

      Adelina, draga, tot respectul pentru cine a transcris acest text in format electronic, dar te asigur ca nu sunt cei de la desasepatrie. Este un blog tip ” fluturas” precum si al meu de altfel, care preia informatia din alte surse. Nu arunc in nimeni cu noroi, caci nu-mi place sa ma murdaresc nici eu pe maini…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s