Mândria.


Mândria este “un tiran crud care surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor” (Sf. Ioan Casian).

Mândria constă în părerea foarte bună de sine a omului, în înălţarea de sine.

Formele mândriei:
a) Înălţarea de sine a omului raportat la semeni = convingerea că este superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei:
– fără motiv anume
– pentru pricinile care duc şi la slava deşartă (bunuri, calităţi naturale, poziţie socială, virtuţi).
• Îl priveşte pe aproapele de sus, cu dispreţ – vezi pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 11).
 Îngâmfat, trufaş, plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine, are pretenţia că le ştie pe toate, are convingerea că are întotdeauna dreptate acestea ducând la îndreptăţirea de sine, spiritul de contradicţie, dorinţa de a-i învăţa pe alţii, de a-i stăpânii.
 E orb la propriile greşeli, refuză orice critică şi orice sfat, urăşte mustrările şi dojanele.
 Agresivitate: ironie, asprime cu care răspunde la întrebări, muţenia, ostilitate generală, dorinţa de a jigni pe celălalt.

b) Înălţarea de sine raportat la Dumnezeu
 Negarea sau refuzul credinţei în Dumnezeu
 Tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu
 Mândrul se consideră pe sine cauza virtuţilor şi a faptelor bune: “de mândrie ne îmbolnăvim atunci când facem binele” (Sf, Ioan Gură de Aur) pt. că în locul patimilor biruite vine în suflet mândria (uneori patimile nu se mai fac vădite prin lucrare diavolească pentru a ne arunca în mândrie).
Cele două forme ale mândriei sunt întotdeauna împreună în sufletul omului: prima îşi are izvorul şi temeiul în a doua.

Rădăcinile mândriei
Omul a fost creat pentru a se înălţa la Dumnezeu şi a ajunge la unirea cu El în plenitudinea iubirii şi a cunoaşterii, în unire cu semenii şi aducând în sine la unitate întreg cosmosul = împlinirea asemănării cu Dumnezeu prin sinergia nevoinţei sale cu harul dumnezeiesc.
Mândria este pervertirea acestei tendinţe fundamentale a firii omeneşti spre “autoîndumnezeire” – omul vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu prin propriile puteri şi separat de ceilalţi, “eu”-ul propriu devine un centru absolut. Este tocmai căderea lui Satan şi a omului ca răspuns la îndemnul diavolului. Diavolul joacă un rol important în zămislirea acestei patimi. În mândrie omul se arată stăpânit de diavol mai mult decât în price altă patimă. “Cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se războieşte cu sine” (Sf. Ioan Scărarul).

Mândria este o boală a sufletului, o nebunie care constă în:
– Necunoaşterea lui Dumnezeu: “Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu” (Înţ. Sir. 10, 12).
– Perceperea delirantă a realităţii:
 Mândrul nu se vede pe sine aşa cum este în realitate, îşi atribuie calităţi pe care nu le are: “Cel mândru ne se cunoaşte deloc pe el însuşi” (Sf. Ioan Gură de Aur).
 Nu-şi cunoaşte semenul şi anume unicitatea fiecărei persoane ca chip al lui Dumnezeu.
Omul mândru se retrage în sine şi se închide în lumea mărginită a eu-lui propriu, acţionând întotdeauna sub imperiul acestui eu egoist pe care îl exaltă la infinit.
Adevărata cunoaştere înseamnă să înţelegi că omul prin sine însuşi, în afara lui Dumnezeu, nu e decât praf şi pulbere: “Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Mândria:
– deschide poarta tuturor patimilor: mânia, ura, agresivitatea, învârtoşarea inimii, judecarea aproapelui, clevetirea, defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma, lăcomia, curvia, slava deşartă.
– îl lipseşte pe om de harul dumnezeiesc, îl face să piardă cunoaşterea duhovnicească, îl înstrăinează de Dumnezeu.

Urmările mândriei:
– nesecat izvor de suferinţe pentru sufletul omului provenind din discrepanţa dintre imaginea proprie şi realitate
– risipeşte liniştea lăuntrică
– dă sentimentul persecuţiei
– întreţine starea de conflict cu ceilalţi: nu uită jignirile, nu recunoaşte greşeala.

Tămăduirea mândriei:
– cunoaşterea amănunţită a patimii şi a faptului că face deşarte toate străduinţele, alungă harul, risipeşte virtuţile.
– recunoaşterea faptului că eşti stăpânit de ea (cel ce nu recunoaşte este în mod sigur stăpânit de patimă)
– trezvia şi discernământul duhovnicesc, alungarea ei de când se naşte
– teama de judecată
– ferirea de împrejurările care duc la înălţarea de sine
– înţelegerea deşertăciunii şi nimicniciei lucrurilor pe care se întemeiază omul supus acestei patimi
– ascultarea de duhovnic, ascultarea de aproapele, tăierea voii proprii
– neîncrederea în propria înţelepciune, învinovăţirea de sine, acceptarea observaţiilor celorlalţi
– să vezi calităţile semenilor, să te socoteşti mai prejos decât toţi
– aducerea aminte de păcate
– primirea necinstirilor
– a recunoaşte că tot binele vine de la Dumnezeu, că numai prin harul Lui poţi spori duhovniceşte
– citirea vieţilor sfinţilor şi luarea sfinţilor ca modele
– rugăciunea neâncetată
– smerenia

Pr. Florin Botezan

SURSA:http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/nou/akedia.htm



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s