CONCEPTUL DE “LIBERTATE” ÎN GÂNDIREA FILOZOFICĂ

                                                                              

                                                           

                                                                                                              

 

 

 

CONCEPTUL DE “LIBERTATE”

ÎN GÂNDIREA FILOZOFICĂ

 

 

Sursa originală a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertăţii este sentimentul de libertate care acompaniază orice act voluntar .Puşi în faţa unor configuraţii diferite de fapte  ,a unor situaţii că putem decide ce vrem, că nimic nu este gata făcut, că nimic nu este de reînceput la fel, că reacţiilor noastre le este străin automatismul lucrurilor lipsite de conştiinţă.

Chiar dacă ,plasat la nivelul deciziei si făcând abstracţie de rezultatele obiective ale ei,

sentimentul libertăţii este însoţit adesea de iluzia că putem face ce vrem că a decide fără constrângere  exterioară ar însemna si a decide sustrăgându-ne necesităţii ,acest sentiment ,,care nu este altceva decât experienţa unui act în sine”, ne conduce spre intuiţia

larg acceptată la nivelul „bunului simţ”, că „libertatea voinţei s-ar cunoaşte fără probe”(Descartes), şi că s-ar reduce la un „dat imediat al conştiinţei” (Bergson).

Dar, analizând mai atent, constatăm că această intuiţie este, ca orice intuiţie de altfel, neclară si ne aprobată . Este de ajuns sa ne întrebăm  „ce simţim atunci când ne simţim liberi” pentru a ne da seama că aceluiaşi sentiment îi putem asocia un evantai larg si eterogen de semnificaţii .Intuiţia este deci neclară .Şi ,întrucât ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, întrucât putem să considerăm alegerea noastră liberă, chiar atunci când ea a fost dictată constrângător de modelele culturale ,de criteriile sociale de   valorizare  , de prejudecăţi sau pasiuni , de fenomene de alienare ,ea nu este nici probantă. Intuiţia libertăţii pune problemă, dar nu se rezolvă .A trebuit să se desfăşoare un îndelung efort de meditaţie filozofică pentru ca însăşi problema să fie formulată pertinent şi să constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei .

În dezbaterea teoretică a problemelor libertăţii s-au propus în istoria gândirii filozofice mai multe tipuri de soluţii .Vom prezenta câteva dintre ele , nu în ordinea lor cronologică, ci în ordinea în care trecerea de la o interpretare la alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertăţii, străbătând itinerariul cuprins între adeziunea pasivă la impulsuri şi adeziunea activă la valori .

 

O primă interpretare este cea în care apare LIBERTATEA – SPONTANEITATE .Ea este prezentă la gânditorii care identifică libertatea în actele unice, irepetabile, izvorâte din impulsuri vitale sau emoţionale, sustrase constrângerilor exterioare şi inanolizabile raţional. Este libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate- ţâşnitură) exaltată de Bergson în cap.III din „ Essai sur les donnees immediates de la concience “.

Libertatea este considerată ca ,, un dat imediat al conştiinţei “, ca facultatea inerentă a omului de a se raporta sintetic şi spontan la actele pe care le îndeplineşte, dând curs pulsaţiilor şi impulsurilor emoţionale care ,, ţâşnesc “ din ,, străfundurile eului

Pentru că definirea este un act exercitat de  inteligenţa cunoscătoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrângerile inteligenţei, o definire a libertăţii devine principial imposibilă pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eului concret cu actul “ . ,, Acest raport este de nedefinit pentru că suntem liberi “ – scrie Bergson, conştient că ,, orice definiţie a libertăţii va da dreptate determinismului

Această primă interpretare a libertăţii este totalmente criticabilă. Omul care s-ar considera înafara constrângerilor şi-ar conferi atributul libertăţii oricăror elanuri spointane care ar confunda dorinţa cu voinţa şi ar da curs, fără cenzură raţională şi fără triaj axiologic pulsaţiilor vitale pornite din abisurile  subconştientului, s-ar supune,în fond, unor constrângeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar deveni un simplu automat, cu singura deosebire că, aderând tacit la principul CARPE DIEM, îşi creează iluzia de a fi liber tocmai atunci când este redus la un simplu ,, obiect” întrun angrenaj a cărui funcţionare îi scapă cu desăvârşire, iar egocentrismul şi narcismul ar masca pierderea totală ,, a conştiinţei de sine”, a capacităţii de alegere şi decizie, a intenţiei de a înţelege necesitatea. Putem spune că această concepţie, a unei libertăţi – spontaneitate , caută libertatea exact la polul opus ei.Adeziunea pasivă cvasiautomată la impulsuri spontane ne plasează într-o zonă a nonlibertăţii, în afara oricărui indiciu al manifestării ei, cel mult în pragul dincolo de care începe anevoiosul proces progresiv de eliberare.

 

Trecând de acest prag, întâlnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA –  INDIFERENTA –. O întâlnim anticipată de stoici, reluată ân formula lui Duns Scott: ,, liberum arbitrum indifferentiae”, mai târziu în ,, Tratatul asupra liberului arbitru “ al lui Bossuet întâlnim relativ recent, unele incidenţe şi la Albert Camus : ,, Le mithe de Sisyphe” , dar prin caracteristicile sale esenţiale, concepţia lui Camusse încadrează într-o altă modalitate de tratare a libertăţii ce v-a fi analizată la locul cuvenit.Libertatea este definită deci, din această perspectivă, ca facultatea de a decide fără a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor  şi a pasiunilor, eliberarea de prejudecăţi şi iluzii, de orice solicitări constrângătoare asupra eului, care putea să privilegieze un mobil de acţiune, faţă de altul.Nu indiferenţa involuntară sau patologică (schizofrenică), ci indiferenţa deliberată, voluntară este indiciul unei asemenea libertăţi, care are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajării, iar pentru M. Merteau Ponty disponibilitatea  şi angajarea permanentă, ca expresie a tendinţei de autoafirmare a eului, care înţelege lucid să compenseze prin cantitatea experienţelor, lipsa unor repere de ierarhizare calitativă. A fi liber ar însemna deci, pentru partizanii „indiferenţei”, a acţiona în afara oricărei raţiuni cu privire la conţinutul actului care urmează a fi realizat, a avea puterea de a dobândi independenţă, în raport cu orice mobiluri şi implicit, în raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu însuţi.

Este uşor de sesizat că şi o asemenea interpretare este precară. Ea exaltă ca o perfecţiune a voinţei ceea ce este , în fond, o deficienţă a cunoaşterii. Ea întreţine iluzia că a acţiona ( sau a nu acţiona ) fără motive, înseamnă a sustrage acţiunea ( sau refuzul ei ) unor determinări cauzale, confundând eliberarea de constrângeri ( posibilă )cu o iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsideră faptul că nu te poţi domina pe tine dacă nu domini, prin cunoaştere şi acţiune eficace, ambianţa guvernată de un determinism pe care ,, indiferenţa „ nu-l opreşte nici să acţioneze şi nici să refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor. Totodată, ea se sprijină pe ipoteza subiacentă, greu de susţinut, că trăim într-o lume fără repere axiologice, în care toate alegerile sunt echivalente. Ori, dacă ar fi aşa, alegerea între variantele de acţiune nu are sens, decizia devine arbitrală, iar libertatea imaginară. Respingând această interpretare, nu putem însă să nu menţionăm că ea surprinde, totuşi, un prim grad al libertăţii: libertatea implică puterea voinţei umane de ,, a pune între paranteze „ automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv să dea curs oricăror solicitări ale eului, de a le domina cel puţin prin detaşare şi disponibilitate, cât timp îi este inaccesibilă dominarea autentică, realizabilă prin cunoaştere şi valorizare. ,,Această indiferenţă – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al libertăţii” – ( Meditations touchant la philosophie premiere „ – in Ouvres choisies – Paris –pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR METAFIZICE comentează : ,, Căci, dacă eu aş cunoaşte întotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevărat şi ceea ce este bun, nu aş mai fi niciodată în dificultate deliberând ce judecată şi ce alegere ar trebui să fac, şi astfel aş fi în întregime liber, fără să fiu vreodată indiferent”.

 

O a treia interpretare ne situează cu un pas mai departe în itinerariul pe care conceptul de libertate îl străbate pentru a accede în orizontul axiologic. Intâlnim, de această dată, identificarea libertăţii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea încetează a mai fi doar autostăpânire şi devine o forţă propulsatoare .Ea încetează să mai reziste printr-o indiferenţă olimpiană, oricăror opţiuni axiologice. Acum , valorile cu polaritatea şi ierarhia inerentă lor, solicită eul, şi alegerea între alternative neechivalente şi neindiferente se impune. Pentru o asemenea alegere voinţa are în această fază pretenţia de a-şi fi propriul ghid, de a se sustrage oricăror determinaţii necesare pentru a decide să facă, sau să nu facă ceva. Voinţa apare ca putere a unui început absolut ca o cauză primară capabilă să arbitreze şi să efectueze prin virtuţile ei intrinseci, orice alegere între solicitări diferite sau contrare. Voinţa este ridicată la rang de liber arbitru al actelor umane. ,, Sunt liber, fiindcă fac ce vreau – v-a spune orgolios personalistul Renouvier, dând o formulare şocantă conceperii liberului arbitru. Mai precis însă, cum remarcă Maxime Glausdorff în ,, Determinarea teoriei generale a valorii „ pag. 67 : ,, se poate concepe libertatea, sub aspectul liberului arbitru, ca fiind  puterea absolută de a alege în ceea ce este aprioric considerat bine sau rău „ . Liberul arbitru n-ar fi deci, în fond, nimic altceva decât facultatea umană de a decide între mai multe posibilităţi de acţiune, neechivalente , graţie capacităţii voinţei de a nu se supune unor determinări necesare, extrinseci, şi de a-şi impune suveranitatea absolută.

Orgoliul voinţei umane de a se erija în ,, cauză primară ” şi a desconsidera determinismul, se plăteşte scump, cu preţul convertirii unei libertăţi imaginare într-o dependenţă absolută faţă de necesitate.

Desigur, omul este liber, cum spunea Schopenhauer , să vrea ceea ce vrea, dar el nu este liber să facă orice vrea. Dacă atunci când îşi elaborează proiectul, alegând voluntar una sau alta din posibilităţile de acţiune, el desconsideră necesitatea, aceasta „ se răzbună „ asupra rezultatelor acţiunilor sale, care nu vor concorda cu cele scontate. ”Libertatea absolută nu poate deci produce o operă pozitivă sau o faptă pozitivă „ remarca, pe drept cuvânt Hegel în „Fenomenologia spiritului„.

Pentru a acţiona cu adevărat liber, putând să-şi realizeze proiectele sale fără a fi stânjenit de necesitate, omul nu are decât o singură cale : să nu o nesocotească, să o cunoască şi să o interiorizeze la nivelul mobilurilor, care prezidează opţiunea pentru o variantă posibilă de acţiune. Doctrina liberului arbitru închide însă calea de acces spre o autentică libertate de acţiune pentru că asociază fără temei descoperirea virtuţilor de creativitate ale subiectivităţii umane cu abandonarea determinismului.

 

A patra interpretare a conceptului de libertate tratează libertatea exclusiv ca LIBERTATE  EXISTENTIALA ( subiectivă ) şi dacă nu în ordine istorică, în ordine logică se situează undeva pe traiectoria care aduce dinspre libertatea – indiferenţă şi liberul arbitru spre libertatea morală ( obiectivă ). Ea reprezintă o dominantă a unor analize ample, efectuate de gânditori cu o formaţie spirituală eterogenă, dar care, grosso modo, pot fi subsumaţi unuia dintre cele mai semnificative curente ale filozofiei contemporane: existenţialismul. Punctul de plecare al concepţiei existenţialiste despre libertate este OMUL , cu trăirile lui, cu experienţele lui de viaţă.    Omul redus de Husserl la o conştiinţă pur transcedentală, devine o fiinţă  tensionată  emoţional şi cu o alcătuire completă globală.

Astfel, pentru existenţialism libertatea devine un „ dat antologic”, o structură constitutivă şi inalienabilă a omului, fiind centrată pe experienţa trăită a fiinţei umane. Pentru autorul lucrării „ Lelve et le Neant” , a fi om este echivalent cu a fi liber. „ Libertatea mea – scrie Sartre – nu este o calitate supraadăugată întrucât omul este o conştiinţă ( un „pentru sine” , spune Sartre) iar fiecărui „ pentru sine „ ( pour soi) îi este caracteristică tendinţa de a se interoga asupra fiinţării, de a se smulge înafara ei ( prin îndoială, prin detaşare critică, prin suspendarea judecăţii ) şi de a o neanaliza”.          Această posibilitate pentru realitatea umană de a „ secreta un neant „ este, după Sartre,  libertatea .Intr-o asemenea interpretare, omul este liber pentru că în el şi pentru el, existenţa precede esenţa deci,  pentru că nu există o esenţă umană prealabilă actelor şi trăirilor sale, prin care omul este ceea ce v-a face, datorită acelei puteri de „neantizare” despre care vorbea Sartre .Omul are, desigur, un trecut, dar el poate să-l accepte sau să-l refuze, să-i dea o semnificaţie sau alta. El se găseşte plasat într-o anumită situaţie, dar el decide şi cum să intre în ea , şi ce sens să îi dea O asemenea libertate este totală, încetează să mai fie un privilegiu al voinţei, fiind proprie şi pasiunilor, emoţiilor,  oricăror experienţe în care individul îşi asumă responsabilitatea alegerii şi se angajează cu autenticitate.

La rândul său, Karl Jaspers, considera că existenţa umană „ autentică” presune orientarea omului spre sine, ocolirea frământărilor cotidiene, care l-ar plasa pe om în raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existenţă „neautentică” .Omul nu s-ar putea cunoaşte decât prin aşa numita lectură a  „ cifrului „ pe care îl oferă experienţa trăită, îndeosebi „ situaţiile limită „ ( cum sunt eşecurile ), când tensiunea cerinţelor antinomice ale „ zilei „ şi „ nopţii „ atinge apogeul şi când omul, în faţa refuzului realului de ai  realiza proiectul devine introvertit şi intuieşte în stări de mare tensiune emoţională, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul său. Libertatea existenţială, căutată de Jaspers prin renunţarea la pretenţiile de a raţionaliza universul şi retragerea narcisistă în dimensiunile vieţii interioare, întâlneşte în acest punct interpretarea sartreiană a libertăţii, ca „ perpetuă interiorizare, neantizare  şi  subiectivizare a contingenţei  care astfel modificată,  trece în întregime „ în gratuitatea alegerii „.

Datorită însă erorii metodologice pe care o comite concepţia existenţialistă în interpretarea libertăţii existenţiale,( prin ignorarea dialecticii elementului intern şi extern a elementului subiectiv şi obiectiv) ea nu poate străbate mai departe itinerariul către înţelegerea libertăţii ca putere de creare a valorilor, deoarece nu numai că nu găseşte cu şi interzice „ de plano „ însăşi căutarea unor repere axiologice obiective ale alegerilor umane. Situaţia este paradoxală: existenţialismul exaltă libertatea umană, dar o libertate fără puncte de sprijin în realitate, fără repere axiologice şi care de regulă conduce la eşec.

Chiar dacă unele lucrări ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de „ staţii seismologice „ de înregistrare subtilă şi fină a înstrăinării umane, iar Sartre s-a dezis public de concepţia despre libertate în „ L’elve et le Neant”, făcând apel, sub influenţa vădită a prestigiului crescând al filozofiei marxiste, existenţialismul păcătuieşte, în oricare dintre variantele sale mai vechi sau mai noi, prin faptul că identifică libertatea cu alegerea, redusă la un act gratuit. Iată în întregime argumentarea lui Sartre „Omul e condamnat să fie liber. Condamnat pentru că nu s-a creat el însuşi şi totuşi e liber pentru că ,odată zvârlit în lume, el este responsabil de ceea ce face … Omul, fără nici un sprijin şi fără nici un ajutor, e condamnat, în fiecare clipă, să inventeze omul.Logica vieţii conduce personajele sartriene care se  autoiluzionează că ar fi libere să-şi inventeze viaţa cum vor, angajându-se în acţiuni obsedate de fascinaţia actului, de dorinţa de a înfăptui ceva care să poarte pecetea subiectivităţii lor, spre o totală discordanţă între intenţii şi realizare. Si Goetz ( din   „ Diavolul şi bunul Dumnezeu „ ) şi Hugo ( din „ Mâinile murdare „ ) şi Frantz von Gerlach ( din „Sechestratul din Altona „) şi Mathieu de la Rue ( din „Drumurile libertăţii „) sunt sistematic frustraţi  de consecinţele actelor lor. Si atunci Mathieu de la Rue îşi va converti orgoliul egotist al unei libertăţi fără fundament într-o jalnică lamentaţie : „ s-ar spune că cineva îmi fură urmările actelor mele ; totul se petrece ca şi cum aş putea mereu să o iau de la început „ . Iar Antoine Roquetin, personajul principal din romanul lui Sartre : „ Greaţa” , va recunoaşte în momente de luciditate : „ Eu sunt liber pentru că eu nu pot să fac ce vreau „ . Este în aceste replici cheie ale personajelor sartriene, o sublimă  autorecunoaştere  a esenţei existenţialiste despre libertate.

Libertatea existenţialistă ne conduce astfel până la limita în care se impune trecerea la o nouă interpretare a libertăţii.

 

Ajungem astfel la o a  cincea  interpretare a libertăţii : LIBERTATEA DE ACTIUNE .Această interpretare încearcă să treacă dincolo de libertatea   internă  (subiectivă ) a omului, exprimată în posibilitatea de a alege dintr-un evantai de posibilităţi şi de a decide fără constrângeri exterioare, către libertatea de acţiune (obiectivă )a omului, exprimată în posibilitatea de a realiza efectiv  , în mod liber acordul, nestânjenit de constrângeri exterioare între scopul PROPUS şi obiectivul REALIZAT. O asemenea interpretare străbate ca un fir roşu întreaga istorie a gândirii filozofice, fiind prezente implicit la Descartes, la Lubnitz – în dictonul său : „ eşti cu atât mai liber cu cât acţionezi mai mult după raţiune” – şi explicit la Spinoza şi la Hegel, care au impus cugetării filozofice formularea , azi devenită aforistică : „ libertatea este necesitatea înţeleasă .

Libertatea nu mai apare acum ca o facultate originară, aparţinând în mod egal tuturor oamenilor, ci ca un privilegiu a aceluia care s-a eliberat de constrângeri exterioare şi de servituţi  interioare ( ignoranţă, pasiune oarbă, impulsuri instinctive, prejudecăţi) putând realiza nestânjenit , deci liber, tendinţa conştientă către înfăptuirea scopurilor asumate. Dar , întrucât aceste scopuri nu reprezintă rezultatul capriciului subiectivist sau bunului plac al omului, ci apar din condiţii obiective ale vieţii omul, libertatea de acţiune în realizarea scopurilor – nestânjenită de necesitate – depinde de măsura în care necesitatea a fost cunoscută, interiorizată în mobilurile acţiunii.

Astfel înţeleasă, libertatea marchează trecerea de pe planul ignoranţei pe planul cunoaşterii (Spinoza ) şi totodată, trecerea din încorsetarea unor mobiluri egoiste , în orizontul acţiunii prin care se realizează conştient necesitatea istorică universală (Hegel ).

Tocmai pentru că este o fiinţă caracterizată prin  praxis , omul poate deveni şi altceva decât ceea ce-l face  să  fie ceea ce este. Cunoaşterea raţională, integrată în conştiinţa umană totalizantă  şi participantă, devine deschizătoare de orizont axiologic în care se realizează corespondenţa între rezultate şi scop, dintre finalitatea conştientă şi determinaţiile obiective. In limitele evantaiului de posibilităţi pe care îl deschide necesitatea nimic nu este dinainte jucat şi nimic nu se joacă fără el, fără acel plus pe care îl introduce creativitatea omului, care a reuşit să străbată itinerariul care desparte un individ totalmente condiţionat de o persoană aptă să restituie prin acţiunile sale altceva decât totalitatea pe care a

primit-o în condiţionarea sa.

Libertatea este aşadar, tocmai acest itinerar între două adeziuni . o adeziune pasivă la impulsurile totale ale eului care se abandonează condiţionărilor sale şi o adeziune activă la idealuri asumate conştient şi devenite călăuze de acţiune creatoare sprijinită pe cunoaştere, conjugată cu voinţa de a promova, de a realiza în mod conştient valori.

Ca o concluzie ne raliem opiniei lui G. Guruitch care afirma că : „ libertatea umană constă într-o acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvorâtă din focul actului însuşi , se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să sfărâme toate obstacolele şi să modifice, să întreacă şi să creeze din nou, toate situaţiile „ – Determinism social şi libertate umană – .



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s