S.A.R.S. – Budjav Lebac

Advertisements

Florin Stuparu: ALEXANDRU IOAN CUZA – unealta a masoneriei, luptator impotriva ortodoxiei, stricator de neam, cel ce s-a straduit sa puna bazele unui stat antihristic …

„Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1966), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason: Carol I de Hohenzollern. Prezent la înmormîntarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat că acesta «ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient nu numai fără ştirea, dar fără voia lui». Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în 1875, au fost aprinse luminile Lojii «Alexandru Ioan I» din Bucureşti, iar după şapte ani, ale lojii «Cuza Vodă» din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit «Alexandru Ioan Princeps» (EMD).” Cuza a fost unul dintre înainte-mergătorii Români al Antihristului. De aceea şi Frăţia Universală l-a trecut în rîndul „binefăcătorilor omenirii”, prăznuindu-l cu pompă, aşa cum a fost în 1970, cînd UNESCO a organizat aniversarea a 150 de ani de la naşterea sa, pentru a-i readuce amintirea „în memoria opiniei publice internaţionale”.
Cuza – unificatorul, unirea de la 1859

Unirea Principatelor dunărene a fost hotărîtă în urma războiului Crimeii (1853-1856), ca o mişcare strategică urmărind oprirea ofensivei ruseşti ce confirma promisiunile ţarului (din 1848) de a păzi Ortodoxia în războiul nemilos ce avea să înceapă împotriva ei chiar în chip văzut şi pipăit. Iar una dintre pricinile războiului – etapă a nesfîrşitei, pînă în 1918, lupte dintre împărăţia pravoslavnică a Rusiei şi cea antihristică a Europei – a fost tocmai dorinţa de stăpînire a Ţărilor Româneşti, ocupate în 1853 de Ruşi, care cerea dreptul de a-i apăra pe toţi Creştinii din Balcani. „Românii [adică veneticii revoluţionari masoni] îşi puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cu Rusia. După război, în conferinţa de la Viena, se trată întîi asupra organizaţiei viitoare a Principatelor dunărene, a ţărilor de compensaţie. Anglia fu pentru unirea ambelor Ţări Româneşti. Napoleon voia să înlocuiască vechile state prin noi creaţii politice pe baze naţionale. Pentru Napoleon, era o datorie să înfiinţeze la Dunăre bariere veşnice faţă de preponderenţa rusească” (IOR1).

Iar ultraliberalii noştri nu oboseau să lucreze cu credinţă la întemeierea României ca paşalîc al „Franţei mesianice” (cum o numea C. A. Rosetti): „Cestiunea noastră se propagă în toate părţile. Napoleon crezu că vom putea să-i dăm ceea ce-i cîntarăm prin toate instrumentele în curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la Dunăre, care la un răzbel cu Austria şi la o-mpărţire a Turciei să-i poată da o oaste de 200 000 de soldaţi, comandată de generalii lui” (ROS). În 1859, Napoleon al III-a întemeiază colonia „România” şi pune în capul trebilor un preşedinte-guvernator după chipul şi asemănarea sa, pe carbonarul „colonel” Alexandru Ioan Cuza, chipeşul veteran de la ’48 – crescut la şcoala cărvunărească a lui Mazzini, marele tartor francmason continental – probat în alte ascultări mai mici, printre altele pîrcălab şi director în Ministerul de Interne. Într-adevăr, Cuza împlineşte multe din nălucirile revoluţiei de la ’48, pe unele chiar cu asupra de măsură, înfigînd în inima Ortodoxiei şi totodată în coasta pravoslavnicei împărăţii Ruseşti acea republică europeană de care avea nevoie masoneria. Iată cum povesteşte lucrurile Istoria noastră de a 8-a primară:

„Cuza. A domnit şapte ani, răstimp în care ţara a fost înzestrată cu o legislaţie modernă, europeană” (IST8). La citirea cuvintelor-fetiş – „modern”, „european” – copilul pricepe numaidecît că legile acelea sînt fără îndoială desăvîrşite; de aici, în inima sa se zugrăveşte icoana unui legiuitor de poveste, A-L-E-X-A-N-D-R-U I-O-A-N C-U-Z-A, un fel de Moisi cu sabie de paradă, chipiu şi bărbiţă de ţap. Dar – lăsînd la o parte înfăţişarea dictatorial-militărească a tragicului comediant – plăsmuită după tiparul tuturor „marilor reformatori” francmasoni, de la Napoleon Bonaparte, Simon Bolivar, Ludovic Napoleon sau samuraii burghezi ai revoluţiei „Meiji” din Japonia – să adăstăm asupra cîtorva din „legile” acestui mafioso capo di tutii capi proslăvit în istoriile noastre:

Între 1859-1862, „Cuza a fost preocupat de desăvîrşirea unirii” (IST8). Aşa e! Pînă în 1862, „Domnitorul” „Principatelor Unite” se osteneşte să plăsmuiască instituţiile „Statului-caracatiţă”, adunînd puterea în Muntenia, în cetatea de scăpare a tuturor liftelor balcanice, ţigăneşti şi pannoniene; înţelegeţi că vorbesc de Bucureştiul împuţit de duhul lumesc european. Astfel se iveşte, după planurile urzite la Paris, „statul naţional România”, de care mult sîntem mîndri noi, măcar că doar cu mîndria demagogică ne mai încălzim, „Romania” fiind un stat cît se poate de internaţionalist şi antiromânesc.axa-cuza2

„A doua [„etapă” legislativă] începe prin secularizarea averilor mănăstireşti (IST8).” Nu cu asta a început, căci nici nu putea. Nu, pentru a izbuti să împlinească poruncile stăpînilor europeni, săturîndu-şi totodată nebuneasca trufie şi slavă deşartă, în 1863 Cuza face întîi şi întîi o mişcare dibace: împinge la conducere un guvern din credincioşi de ai săi, în cap cu Mihail Kogălniceanu, haită învechită în rele, şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul „democratic”), apucînd astfel întreaga putere. Prin „lovitura sa de stat”, micul nostru bonaparte bahluiano-dîmboviţean – cu pieptul plin de „stele învăpăiate” (medalii francmasonnice), cîştigate în războiul cu neamul românesc – urma pilda şefului său, zisul „Împărat”(!) Napoleon al III-a (fost preşedinte al Republicii Franceze de la 1848, pe numele lui de om Ludovic Bonaparte, nepotul „marelui” Napoleon) care şi el se auto-întronase la vremea lui împărat cu puteri depline.

Abia după aceea, slobozindu-se de toate frîiele parlamentare, fostul anarhist ajuns acum monarh purcede hotărît la dărîmarea creştinismului moldo-valah, cea mai puternică cetate a Ortodoxiei în acea vreme. Căci Principatele se osebeau de celelalte ţări drept-credincioase prin puterea pe care le-o dădea monahismul, aşa cum Rusia ţarilor se sprijinea pe tăria armatei. Urmarea era că pămîntul (peste un sfert din suprafaţa întregii ţări!) şi averile băneşti erau în stăpînirea Bisericii şi a familiilor boiereşti, cîte se mai aflau. Unitatea aceasta a trebuit sfărîmată, prin jaf armat şi reforme agrare şi financiare care să consfinţească fărădelegea. Şi – pentru început, cum veni la cîrma „Principatelor”, în 1859, în marea grabă ce avea – cărvunarul nostru domnitor îşi puse voinicii de îl călcară chiar pe fostul său tovarăş din partida unionistă, Episcopul Filotei al Buzăului, după cum povestesc cronicarii:

„Filotei era extrem de avar, dar Cuza-Vodă – ştiindu-l bogat şi avînd nevoie de bani spre a face manevre, un fel de demonstraţie Austriei – pe cînd era Filotei bolnav, a pus de i-a luat lada cu bani sub ochii săi, şi s-au realizat manevrele. Se mai povesteşte că Vodă-Cuza ar fi pus în vedere zarafului din Bucureşti căruia Filotei îi dăduse vreo 400 de mii de lei pentru a fi daţi cu dobîndă, ca să dea statului aceşti bani, care au fost ridicaţi prin poruncă domnească” (ION). Odată cu pierderea aurului, nefericitul Filotei îşi pierde şi minţile şi apoi damblageşte, nemaiavînd de trăit decît un an, prin case de sănătate. Dar episcopul avea bani în multe locuri şi alte averi în lucruri şi turme de oi, căci fusese harnic în sporirea talantului cel materialnic. De aceea, urmaşului său, Dionisie Romano (omul guvernului), „i s-a pus îndatorirea ca împreună cu autoritatea civilă să adune toţi banii lui Filotei şi să-i dea guvernului, care se găsea în mare lipsă” (ION). Iar mai tîrziu, printr-un proces haiducesc, guvernul avea să pună mîna pînă şi pe averea lăsată moştenire de Filoteu prin testament osebitelor aşezăminte.

Asta se întîmpla în Muntenia. În Moldova, în acelaşi an 1859, „Vodă Cuza, pe motiv de proastă chivernisire, a dispus luarea averilor cîtorva din mănăstirile chinoviale moldovene: Agapia, Adam, Neamţ, Secu, Văratec şi Vorona. Li s-au luat unele din bunuri, precum şi actele şi lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au desfiinţat atelierele, li s-au vîndut vitele, stupii şi altele asemenea. Li s-a instituit pe lîngă egumen cîte un comitet administrativ. Li s-au făcut şi li s-au trecut în buget state în marginile strictului necesar şi li s-au pus proprietăţile sub administrarea Ministerului Cultelor. Aceasta reprezenta, desigur, un preludiu al secularizării de mai tîrziu” (ŞER).

„Mai mult, la 10 august, 1860, prin ordonanţă domnească s-a desfiinţat mănăstirile Doljeşti şi Zagavia, precum şi alte 31 de schituri moldovene. Vieţuitorii lor, în parte socotiţi că sînt călugăriţi «în contra canoanelor», au fost duşi în alte chinovii, iar bisericile şi acareturile din jur prefăcute în biserici de mir şi, respectiv, în «ospicii pentru cerşetori invalizi, în şcoale săteşti sau alte asemenea aşezăminte de folos obştesc». Două luni mai tîrziu, Vodă Cuza promulga legea relativă la taxa de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice, prin care se prevedea, printre altele, perceperea pe seama guvernului a unei taxe de 10% pe an asupra venitului net al proprietăţilor nemişcătoare ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, al seminariilor, precum şi al oricărui alt aşezămînt de binefacere.

Tinzîndu-se la desăvîrşita sechestrare a averilor bisericeşti, administrate de Ministerul Cultelor, al căror venit se aduna la Casa Centrală, în acelaşi an 1860, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 19 octombrie, votat de Adunare şi întărit de domnitor, Casa Centrală s-a întrunit cu Casa Ministerului de Finanţe, venitul mănăstiresc intrînd astfel direct în vistieria ţării” (ŞER).

Într-un sfîrşit, după aceste tîlhării mari şi mici, care zdruncinaseră bine Biserica, Vodă Cuza-Biciul lui Dumnezeu se apucă să bată războiul hotărîtor de ştergere a monahismului de pe faţa pămîntului românesc şi de ateizare a bine-credinciosului norod. Ca să adoarmă orice bănuială, vicleanul apostat îşi vopseşte planul în cele trei culori pe care toţi le cunoşteau de-acum pe lume, şi-i prosteşte pe Moldo-Valahi că aşa nu mai merge şi trebuie pornită cruciada împotriva mănăstirilor închinate Sfîntului Munte Athos, liberînd astfel Biserica şi norodul românesc de sub apăsarea Grecilor, care – vorb-aia! – „ne sugeau sîngele”. (Chiar aşa făceau, dar asta e altă poveste!) Toată lumea – şi ierahie, şi preoţime, şi norod – a fost fireşte orbită de năluca unei asemenea biruinţe lumeşti, şi nu numai că a încuviinţat desfiinţarea şi prădarea de către Stat a mănăstirilor zise „închinate”, dar încă s-a bucurat şi a petrecut cu prostească veselie.

Nimeni dintre credincioşi nu a cugetat că, pe pămîntul acelor mănăstiri, Românii – tiranisiţi cu adevărat de trufaşii Grecotei – se osteneau de fapt pentru Dumnezeu şi pentru Ortodoxia care trebuia păstrată cu orice preţ. Nu, mîndria şi dorinţa de „libertate” a luat tuturor minţile şi nu s-au trezit din nebunie – care s-au mai trezit! – decît atunci cînd Cuza le-a dat chiar mai multă „libertate” decît puteau duce. Căci legea „secularizării” mănăstirilor „închinate” – „atît de entuziast votată, decretată şi promulgată în decembrie 1863 – prevedea în primul său articol fără nici un echivoc că: «Toate (s. m.) averile monastireşti din România sînt şi rămîn averi ale Statului.» Se extindea astfel efectul ei şi asupra proprietăţilor mănăstirilor neînchinate şi chiar şi ale centrelor eparhiale, deşi dintru început se vorbise numai de cele ale mănăstirilor zise «închinate»” (ŞER).

Dar lucrurile nu se opresc aici: odată isprăvită cu bine şi această trebuşoară, procuratorul provinciei Romania Unită S. A. – strîns hăţuit şi îmboldit cu pintenii de stăpînii Europeni – se apucă să schimbe înseşi rînduielile Bisericii „naţionale”. Astfel, la „începutul anului 1864, guvernul a vrut să introducă în ţară calendarul gregorian” (ŞER). Fireşte că „mica schimbare” era pusă la cale de papistaşii de la Roma, precum zice şi cronica:

„În ţară s-a produs oarecare nelinişte în legătură cu schimbarea calendarului. Se vorbea chiar că puţin înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bore, şeful iezuiţilor Orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, şi că prin urmare guvernul ar fi decis a introduce în România papismul” (ŞER).

Pînă la urmă, nu s-a mai făcut nimic, dar nu din vina lui „Vodă”, ci a împotrivirii Consiliului Bisericesc, a poporului şi a Patriarhului Ecumenic. Pentru ca asemenea greşeli să nu se mai întîmple, napoleonul nostru de buzunar se autoîntronizează „papă” al arhiereilor ortodocşi, căci, „potrivit Decretului organic din 1864 şi Legii pentru numiri din 1865, Prinţul domnitor al României avea dreptul de a convoca Sinodul; Ministrul Cultelor participa la lucrările Sinodului, cu drept consultativ; şeful Statului avea dreptul de a numi pe mitropoliţii şi episcopii ţării” (ŞER).

Cuza terminase mănăstirile, dar nu şi monahismul, care e la drept vorbind liber de toate legile şi aşezămintele lumeşti. Pentru a zdrobi viaţa duhovnicească, el născoceşte însă alte legi care lovesc de-a dreptul în Taina călugăriei:

„Spre sfîrşitul anului 1864, Vodă Cuza a promulgat Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti. Acolo se preciza că, pentru a fi călugărit, un bărbat trebuia să dea dovadă de «pietate şi vocaţiune monahală, prin ispitirea religioasă canonică», să fie în vîrstă de minimum 60 de ani, sau «deşi mai june, invalid, om incurabil», şi să «renunţe la pensiunea ce ar avea de la Stat». Deosebit de acestea, pentru femei se mai cerea «să nu fie măritată» şi să fie în vîrstă de «minimum 50 de ani»” (ŞER).

Cuza a „secularizat” nu numai mănăstirile şi averile lor, Biserica şi aşezămintele ei, ci întreaga viaţă a Românilor. Aşa, într-o nenorocită zi de 1 aprilie a anului 1864, „Cuza a promulgat Legea comunală, iar la 4 decembrie Codicele civil. Prin art. 92 al Legii comunale, s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă – naştere, căsătorie, deces – pe care o avusese pînă la acea dată, şi s-a trecut în seama primarilor comunali, care astfel au devenit şi «ofiţeri ai stării civile»” (ŞER). Cu alte cuvinte, comisarii Antihristului au ridicat preotului vrednicia de păstor al enoriaşilor săi, aceasta trecînd asupra lu’ dom’ primar guvernamental şi a cetei sale de tîlhari întărîtaţi prin telegraf de la „centru”. A fost o nenorocire mai mare decît oricare alta de pînă atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai aibă vreo putere în rînduirea vieţii obşteşti şi norodul a început să nu mai trăiască de loc creştineşte.

Şi, pentru ca lucrarea să fie temeinică, poliţaiul de la Ruginoasa a mai puşcat nişte porunci europene, care ne-au povîrnit de-a binelea în rîpa vieţuirii nu doar păgîneşti, ci şi umanist-antihristice. Astfel, a legiuit incestul, curvia şi prea-curvia „cu acte în regulă”: „Între prevederile noului Cod civil figurau şi unele în care erau «atinse şi cestiuni din rezortul bisericesc». În art. 144, de pildă, neţinîndu-se seama de deciziile unora din canoane, care îngăduie căsătoria numai după a şaptea spiţă de înrudire, s-a legiferat că «în linie colaterală căsătoria este oprită numai pînă la a patra spiţă inclusiv»; iar în art. 151, în care se vorbeşte de «celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu totul de a se mai prevedea pentru cei ce au convenit şă-şi ducă restul vieţii împreună şi a obligaţia de a «celebra» şi Taina cununiei în cadrul Bisericii. De asemenea, în art. 216 s-a decretat că «despărţirile căsniceşti – divorţurile – nu se vor putea face decît numai la tribunalul civil al districtului în care soţii îşi au domiciliul», deşi pînă în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericeşti. Aceasta, pe de o parte a dus la desfiinţarea acestora din urmă, iar pe de alta, la trecerea tuturor dosarelor căsniceşti al tribunalele civile judeţene. În sfîrşit, el a dus şi la pronunţarea despărţirii numai înaintea tribunalelor civile, «fără ca Biserica să mai fie încunoştiinţată de aceasta»” (ŞER).

Descreieratul legiuitor nu i-a lăsat în pace nici pe morţii noştri. Mai întîi, i-a izgonit afară din sate şi din oraşe: „Prin Legea pentru înmormîntări, din martie 1864, s-a pus îndatorire tuturor „culturilor” de a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormîntare la cel puţin 200 de metri de aşezări” (ŞER). Ce rost avea atîta nebunie? Păi avea! Întîi că erau prea multe cruci la vedere, şi asta tulbura rău duhurile vremurilor noi. Al doilea, unde sînt cruci, sînt neîncetat parastase, Românii vii avînd grijă de sufletul celor duşi mai mult decît de al lor propriu. În fine, cu atîtea slujbe de înmormîntare şi de pomenire, norodul era – vrînd-nevrînd – mai tot timpul cu inima la cele veşnice, fiind greu de ispitit de năluca raiului progresist. Dar nici asta nu e tot! Cimitirele celor ce aşteaptă învierea nu trebuiau doar îndepărtate din privelişte, dar şi spurcate de duhurile necurate care îi însoţesc în moarte pe necredincioşi: „Mai departe, legea îngăduia ca în cimitirele creştine să se poată înmormînta şi acei morţi de alte religiuni pentru care nu vor fi cimitiruri speciale” (ŞER).

Trăgînd încheierea, băgăm de seamă că toate aceste „legi” n-au însemnat altceva decît consfinţirea spurcatelor „taine” ale cultului umanist ateu – „botezul” laic, căsătoria „civilă”, îngropăciunea cîinească, adăugînd şi „taina” divorţului – în care cetăţeanul-preot/cetăţeana-preoteasă! al/a religiei Raţiunii, încins/ă cu eşarfa revoluţionară tricoloră, săvîrşeşte legări şi dezlegări duhovnicesc-drăceşti în numele Statului, adică al omului-dumnezeu!
Cuza – „iluminat” şi „luminător”

Cuza a fost primul mare „iluminat” şi „luminător” de la noi căruia i s-a dat în sarcină scoaterea bietului norod Moldo-Valah din „beznele” Ortodoxiei şi alinierea lui în marşul universal către strălucirile „progresului”, Pentru asta, el a pus neasemuită rîvnă în ctitorirea învăţămîntului ateu românesc. Cum zice o Istorie de a 4-a, „Domnitorul Al. I. Cuza a despărţit învăţămîntul de biserică” (IST4). Ceea ce vrea să spună că onorabilul nostru fost colonel şi ministru de interne a ridicat Bisericii dreptul de a-i educa pe copii Români botezaţi, dărîmînd învăţămîntul creştinesc şi înfiinţîndu-l pe acela zis „laic” (=ateu), adică şcoala antihristică, organ al Statului antihristic! Atunci, s-a petrecut ceva cumplit: întreaga aşezare firească a obştii româneşti s-a prăbuşit în clipa cînd preotul a fost despuiat de vrednicia dăscălească, ce a fost dată umaniştilor mercenari ai minciunii, şi cînd însăşi preoţia a fost trecută între îndeletnicirile funcţionăreşti ale Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.

Pentru a-şi săvîrşi misia, Cuza nu a stat deloc pe gînduri, şi încă „în 1859, la 15 decembrie, a desfiinţat şcolile catehetice din Moldova, pe care le-a schimbat în şcoli primare. Ceva mai tîrziu, seminariile au fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunii, care n-a întîrziat a le aduce reforme şi a le reorganiza” (ŞER). Aceasta vrea să zică ateizarea lor, preschimbarea lor în laboratoare ale necredinţei. Aşa că mai bine ar fi să spunem că „prinţul” a fost înscăunat ca tiran al României întregi pentru a-i despărţi pe Români de Biserică şi Biserica de Ortodoxie, trecîndu-i şi pe unii, şi pe cealaltă sub ascultarea Statului revoluţionar francmasonic.

Apoi, cum citim în alt manual de istorie, „prima lege şcolară a statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza desfăşurarea învăţămîntului de toate gradele. Învăţămîntul primar era decretat obligatoriu şi gratuit, avînd în vedere nivelului extrem de scăzut al instrucţiei populaţiei rurale” (IST8). Aici, atingem un capitol de cea mai mare însemnătate în istoria revoluţiei româneşti, care a urmărit pe de o parte ispitirea norodului către păgînism şi apostazie, iar pe de alta, umanizarea ortodoxiei noastre, adică schimbarea ei în filosofie a Antihristului. În alte cuvinte; masonizarea Românilor a mers împreună cu masonizarea Bisericii: saducheii şi fariseii şi-au dat mîna cu arhiereii şi au purces la desăvîrşirea lucrării „iluministe” în România! Legea instrucţiunii publice a lui Cuza a arătat toate acestea desluşit, punerea ei în aplicare făcîndu-se prin Biserică, instituţie de căpetenie a guvernului luptător de Hristos! De fapt, dacă schimbările nu ar fi venit prin Biserică, norodul – prost (adică simplu), dar sănătos la minte – nu ar fi primit să îşi ridice „nivelului extrem de scăzut al instrucţiei” nici cu un milimetru măcar. De aceea, prin condeiul nefericitului V. A. Urechia, Ministerul îi scria Mitropolitului Nifon o „adresă” (un ordin deci), frăţesc-masonică, umanist-apocaliptică şi demagogic-patriotică: „În ziua de 1 septembrie intră în lucrare noua lege şcolară cu marele principiu al obligaţiunii instrucţiunii primare. Punem acest principiu mîntuitor sub adumbrirea Bisericii strămoşeşti. Ardicaţi, Preasfinte, vocea amvonei pentru esplicarea lui! Puneţi a se face rugăciuni pentru prosperitatea instrucţiunii publice, ordinaţi clerului să îndemne pe săteni, mai ales, a-şi trimite copiii la şcoală, căci gloria religiei va sta în isbînda luminii, şi salvarea patriei române nu este decît cu această condiţiune. Şcoalele din trecut se ţineau în pridvoarele bisericilor noastre. Faceţi dară, Preasfinte, prin influenţa salutarie ce vă dă sfînta noastră religie, ca şi pe viitor şcoala să fie pridvorul Biserici Române şi ambele intrarea sigură la templul [!] binelui, al adevărului, al frumosului şi al românismului” (ŞER).

Dacă n-ar fi adevărat, acest poem omagial al silniciei pedagogice ar fi de rîs! Cînd însă citeşti că şcoala şi Biserica au ca scop şi sarcină să ne ducă vrînd-nevrînd în templul ideal şi universal al lui Lucifer, îţi îngheaţă zîmbetul în rînjet.

BIBLIOGRAFIE:

(EMD) – EMILIAN M. DOBRESCU, Iluştri francmasoni, Nemira, 1999

(IST4) – ISTORIA ROMÂNILOR, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997

(ŞER) – PREOT NICOLAE ŞERBĂNESCU, Aniversări-comemorări, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza: 1820, 20 martie, 1970

(IST8) – ISTORIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2000

(ROS) – Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980

Pentru orice chestie, daca nu merge copy/paste

(ION) – GHEORGHE IONESCU (BUZĂU), Viaţa şi activitatea lui Filotei, Episcopul Buzăului, Bucureşti, Tipografia „Gutemberg” Joseph Gobl, 1909

(IOR I) – Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984


UNIREA de la 24 ianuarie 1859 si MASONERIA

Majoritatea boierilor favorabili unirii Moldovei cu tara Romaneasca au facut parte din Masonerie u rolul acesteia a fost insa cu ostentatie negat, atît in perioada interbelica, cit si sub comunisti u In fostul judet Putna nu a existat o Loja inainte de 1859, astazi insa exista una cu o bogata activitate socio-culturala u Biserica Ortodoxa Romana si Vaticanul au condamnat oficial Masoneria, desi preoti si ierarhi catolici si ortodocsi au facut si fac parte, neoficial, din organizatie u Patriarhul Daniel nu este mason, dar recunoaste Masoneria

Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, prin alegerea colonelului Al. Ioan Cuza ca Principe al tarii Romanesti la 24 ianuarie, dupa ce fusese ales la 5 ianuarie ca Principe al Moldovei, nu ar fi fost posibila fara interventia Lojilor masonice din tara si mai ales din Europa. Mai mult decat atat, ajungerea in acest punct strategic a dublei alegeri a unui singur candidat pare sa fi fost opera masonilor unionisti din cele doua Principate. Pregatirea terenului pentru acest moment important din istoria romanilor a inceput cu mult inainte, prin actiunile Revolutiei de la 1848, prima mare manifestare masonica din istoria Tarilor Romane. “Nu Masoneria, ca organizatie, a facut Unirea, ci masonii din cele doua Principate, cu ajutorul masonilor din Europa. Nu inseamna ca toti cei care au fost unionisti erau masoni, dar nu putem scrie istoria Unirii de la 1859 fara sa nu amintim eforturile duse de Lojile masonice din Moldova ai Tara Romaneasca, incepand cu Loja infiintata de Ionica Tautu la Iasi în 1825, cu Fratia lui Nicolae Balceascu si culminand cu cele trei Loji fondate de masonul francez Auguste Carance, la Iasi, Bucuresti si Galati, pentru a sprijini infaptuirea Unirii. Sunt realitati pe care nimeni nu le poate contesta”, ne-a spus Olimpian Ungherea, Maestru Venerabil în cadrul Marii Loje Nationale a Romaniei (MLNR) si specialist in istoria Masoneriei. Din cauza unei literaturi apocrife, care a exagerat rolul Masoneriei, dar mai ales a prejudecatilor, de un veac si jumatate, istoriografia romaneasca refuza oficial sa consemneze contributia masonilor europeni si a Lojilor masonice din tarile Romane, la realizarea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca: in perioada interbelica si în timpul dictaturilor carlisto-antonesciene, din cauza puternicului curent nationalist antisemit si antimasonic, iar în timpul comunismului din cauza aversiunii regimului fata de o organizatie ce nu putea fi controlata ideologic. Din aceste motive, Lojile masonice romane au fost desfiintate temporar de Carol al II-lea în 1937 si de regimul comunist în 1948. Dupa 1989, Masoneria romaneasca a reintrat în normalitate. Dupa mai multe dispute intermasonice, Loja din România cu cea mai mare respectabilitate si recunoastere internationala este MLNR, al carei Mare Maestru este jurnalistul Eugen-Ovidiu Chirovici. La aproape un secol si jumatate de la Unirea cea Mica, “Ziarul de Vrancea” va ofera in premiera o lectie de istorie despre Masonerie, Masoni si Unirea de la 1859.

Inceputul Masoneriei romane
Prima Loja masonica romana a fost înfiintata la 1825, de Ionica Tautu, la Iasi si se numea “Moldova”. A urmat Loja fondatã de de Ion Heliade Rãdulescu si Ioan Campineanu, cu un nume destul de ambigu, “Societatea filarmonica”. Influentati de moda masonica occidentala, cu precadere franceza, fiii de boieri ajunsi in tara unde masonii au facut Revolutia franceza la 1789 au intrat în Lojile destinate strainilor. Întorsi pe meleagurile valahe, acestia au pus bazele, dupa model francez, a primelor Loje pasoptiste, “Lumina” la Bucuresti si “Fraternitatea” la Iasi, dar si a unor societati cu nume inspirate din idealurile umaniste ale Masoneriei. Membrii acestor Loje nu sunt altii decat intelectualii emancipati care vor moderniza Romania, prin Revolutia de la 1848 si Unirea din 1859: Nicolae Balcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae si Dinicu Golescu, dar si Ion C. Brãtianu ai generatia “Junimei”. Prezent la Muzeul National de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca pentru inaugurarea unei expozitii despre persecutia masonilor în timpul comunistilor, Virgil Niþulescu, secretar de stat în Ministerul Culturii si membru în conducerea MLNR, a vorbit despre rolul Masoneriei in istoria României moderne. “Aceasta s-a intimplat nu atit datorita faptului ca politicieni de frunte erau masoni, ci pentru ca ei au obtinut sprijinul unor mari puteri europene, sprijin conditionat de aceasta apartenenta”, a declarat pentru “Evenimentul Zilei”, Virgil Nitulescu, Prim Mare Supraveghetor în MLNR.
Masonii si Romania moderna
Masonii au fost motorul european al Revolutiei de la 1848 si tot masonii au fost cei care au tras sforile Unirii de la 1859. Infiintarea cu sprijinul masonului francez Auguste Carance a celor trei Loji Masonice la Bucuresti, Iasi si Galati, cu nume de mult timp celebru, “Steaua Dunarii”, a facut ca pe 5 si 24 ianuarie 1859 sa fie ales ca Principe la Iasi si Bucuresti colonelul Al. Ioan Cuza, mason din Loja Masonica din Galati. Si tot masonii au fost aceia care au dus detronarea lui Al. Ioan Cuza, in februarie 1866, dupa ce acesta intrase în conflict deschis cu Masoneria si devenise un Principe absolutist. O parte din membrii “Junimei”, cea mai importanta societate culturala moderna din Principate si Regatul Romaniei, erau masoni. In fostul judet Putna nu a existat o Loja, dar au existat membri activi care au luptat pentru realizarea Unirii. Trebuie amintita aici activitatea poetului Grigore Alexandrescu, care lucra la Vama în Focsani si crease un cadru unionist într-o localitate situatã pe malurile Milcovului, localitate care va deveni, prin unificare, Orasul Unirii prin excelenta – Focsanii. Dupa 1989, Masoneria romana a fost reactivata cu ajutorul Marelui Maestru Marcel Shapira, care a tinut aprinsa flacara luminii masonice in exil si a asigurat reunificarea Masoneriei romanesti. Astazi, pe teritoriul Romaniei sint sase mari grupari masonice. Cea mai importantã este MLNR, care are 6.234 membri activi, reuniti în 203 de Loji regulare si active, in care lucreaza 4.657 de Maestri, 690 de Calfe si 887 Ucenici.
Focsanii, masonii si Unirea
Masoneria a iesit din adormire si la Focsani dupa 1989. Cum s-a intamplat in toata tara, printre cei care se afla in fruntea Masoneriei vrancene se numara si foste cadre ale vechiului regim. Deloc intamplator, in ultimii ani, manifestarile de la 24 ianuarie au fost coorganizate la Focsani, de Marea Loja Nationala a Romaniei (MLNR). Simpozioanele pe tema Unirii, fie initiate de Directia pentru Cultura si Culte, fie de Consiliul Judetean au avut ca invitati simpatizanti si membri importanti din conducerea MLNR. Astfel, in 2006, simpozionul organizat la Sala de Sedinþe din CJ Vrancea a fost dedicat Masoneriei si Unirii de la 1859. A existat chiar un stand cu lucrari de vanzare despre Masonerie, au fost acordate distinctii masonilor focsaneni, in speta scriitorului Gheorghe Neagu, iar Olimpian Ungherea a fost maestru de ceremonii. “Avand în vedere personalitatile invitate la Focsani, respectiv academicianul Alecu Bogdan si scriitorul Olimpian Ungherea, am considerat ca acestea pot onora si sustine o dezbatere pertinenta despre Unirea Principatelor Romane”, ne-a spus Paraschiv Usturoi, organizatorul evenimentului din 2006. In 2007 scenariul s-a repetat, despre Unire vorbind tot masonii sau simpatizanti ai acestora: academicianul Alecu Bogdan, criticul de arta George Radu Serafim, senatorul Ion Basgan, istoricul Ioan Vulpe, Olimpian Ungherea ºs Radu Comanescu. Anul acesta masonii vranceni au organizat aniversarea Micii Unirii cu o saptamana inaintea festivitatilor oficiale. Cap de afis a fost George Radu Serafim. Meritul este al scriitorului Gheorghe Neagu, unul din capii Masoneriei din Vrancea, care a reusit sa faca un fel de pax masonica si sa reintroduca abil Masoneria în cetate. “Pe langa faptul ca avem obligatia sa fim recunoscatori inaintasilor, care au tinut sus stindardul romanismului, ar trebui sa ne straduim sa avem o mai pronuntata prezenta impotriva deznationalizarii neamului romanesc, practicata tot mai mult de oameni inconstienti, care inca nu-si dau seama de meritele Masoneriei”, ne-a spus Gheorghe Neagu. Cel putin la capitolul Masonerie, Vrancea nu mai este rusinea României, in rest…


Documente din Arhivele Iaşiului dezvăluie comploturile masonice din preajma Unirii Principatelor

Descoperirea în Arhivele Iaşiului a două scrisori din 1858 semnate de William Solioms, medic şi mason englez care locuia în Moldova,  dezvăluie manevrele de culise ale francmasoneriei post-paşoptiste. Încă de atunci deciziile politice se luau în cadrul lojilor masonice, iar România era trecută, sub pretextul eliberării de sub dominaţia străină, sub o nouă dominaţie, mult mai periculoasă, cea a masoneriei.

Anul 1848 şi intrarea sub jugul unui nou stăpân

În anul 1848, în mai multe ţări din Europa izbucnesc aproape simultan o serie de revoluţii, cunoscute în istorie drept „paşoptiste”. Moldova şi Ţara Românească, aflate în acel moment sub controlul Imperiului Otoman, nu fac excepţie. Prezentată ca o expresie a eliberării naţiunii de sub dominaţia străină,  revoluţia de la 1848 din Ţările Române a reprezentat în realitate încheierea unui pact cu un alt stăpân, prin înscrierea în curentul masonic european. Cu alte cuvinte, înlocuirea unei dominaţii făţişe, cu una voalată, perversă şi periculoasă. Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupte între exponenţii diferitelor masonerii europene, care doreau să dobândească puterea asupra teritoriului românesc.

Revoluţionarii paşoptişti au fost francmasoni

În acel moment în Moldova era domnitor prinţul Mihail Sturza, el însuşi un fervent propagator al ideilor masonice paşoptiste. Totodată, strânsele sale relaţii cu Imperiul Otoman, şi implicit cu masoneria turcă, i-au permis ca în 1849, când în celelalte ţări europene revoluţiile au fost înăbuşite sângeros, să rezolve această problemă în Moldova într-un mod paşnic, dar favorabil intereselor masonice. Astfel că el le-a oferit prilejul agenţilor masoni paşoptişti din Moldova să îşi salveze viaţa, refugiindu-se în exil, de unde şi-au continuat activitatea. Printre ei se aflau toţi cei care la 24 ianuarie 1859 au înfăptuit Unirea Principatelor. Toţi erau masoni.

Alexandru Ioan Cuza a fost mason

Data de 24 ianuarie a intrat în istorie ca ziua Unirii. Ea este însă şi ziua Masoneriei române, aleasă intenţionat pentru a marca victoria acesteia în cucerirea teritoriului României.

Înainte de a ajunge domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza a fost Venerabil (conducător) al lojei Steaua Dunării din Galaţi. La acel moment mai existau încă două aripi ale aceleaişi loji, una în Muntenia, la Bucureşti şi alta în Moldova, la Iaşi. Unirea Principatelor a fost deci precedată de o unire masonică simbolică a acestor trei loji sub o conducere unică, cea a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1862, Alexandru Ioan Cuza intră în conflict cu masoneria şi din acest moment devine personă non-grata. În cele din urmă el este înlăturat de la putere prin lovitura de stat din 1866, fiind înlocuit cu Carol I de Hohenzollern.

Lupte între diferitele facţiuni masonice

În perioada de dinaintea înfăptuirii Unirii pe teritoriului României activau o multitudine de loji, care reprezentau interesele diferitelor masonerii europene. Fiecare dintre ele dorea să profite de acest moment de răscruce pentru a obţine controlul asupra unor teritorii cu o poziţie strategică între Occident şi Orient cum erau cele româneşti. În această cursă, Alexandru Ioan Cuza, exponentul lojilor franceze era favoritul numărul unu. Cu o lună înainte de Unire, în decembrie 1858, Poliţia află de existenţa unui complot organizat împotriva lui de lojile rivale.

Principalul actor în  acest complot a fost chiar Grigorie Sturdza, fiul fostului principe al Moldovei, Mihail Sturza, care aspira la tronul Moldovei. El însuşi mason, Grigorie Sturdza era susţinut atât de lojile engleze (de care ţineau şi cele turceşti), cât şi de lojile ruseşti (de care ţineau şi cele poloneze) care nu vedeau cu ochi buni influenţa tot mai mare pe care o exercita asupra Moldovei masoneria franceză.

Un complot împotriva lui Cuza dezvăluie acţiunile subterane ale masoneriei

Pentru a-l îndepărta pe Alexandru Ioan Cuza, Grigorie Sturdza s-a aliat cu o serie de masoni străini care fuseseră infiltraţi pe teritoriul Moldovei. Printre aceştia, se afla polonezul Wirzbicki, cunoscut drept Murat Bei pe vremea când lupta în armata otomană.

Aflând despre acest complot, poliţia începe să îi interogheze pe toţi străinii care se aflau în Moldova. Descoperă astfel că au de-a face cu o adevărată reţea de agenţi ai diferitelor masonerii, care au misiunea de a atrage de partea lor cât mai mulţi boieri moldoveni. Printre aceşti agenţi se află şi William Solioms, un mason englez, care se afla în Moldova sub pretextul practicării medicinei şi avea strânse relaţii cu polonezii. Scrisorile sale către polonezul Tokarski, şi el anchetat cu prilejul descoperii complotului, au fost păstrate în Arhivele Iaşiului şi dezvăluie câteva din acţiunile subterane ale masoneriei din acea perioadă.

În prima sa scrisoare, pe care o redăm mai jos, Solioms vorbeşte despre faptul că se află în Moldova pentru a „face bine Marelui Monarh”, o formă codată de a spune că a venit să racoleze noi membrii pentru masonerie.

Prima scrisoare a lui William Solioms către Tokarski, 4 decembrie 1858

Domnule Tokarski

Din scrisoarea dumitale m-am încredinţat că eşti sănătos, lucru de care m-am bucurat foarte. Te înştiinţez că Grigorie Sturdza va fi ales Domn, prin urmare fi sigur că vei avea şi dumneata o bucată de pâine, pentru că, precum ştii, ei protejează pe Leşi (polonezi). Wierzbicki e foarte ocupat şi în puţin timp îţi va scrie. După cum l-am cunoscut, am o bună impresie despre el şi gândesc că nu va uita să-ţi facă bine.

Wierzbicki este prieten cu Grigorie şi în puţină vreme el va avea mare somă (va ajunge un om important) şi sigur că va ajuta. Eu aştept aici până la Anul Nou şi de va vrea Dumnezeu să izbutească planurile mele, atunci te voi sluji şi făgăduiesc că îmi voi ţine cuvântul. Îţi voi scrie mai mult când voi avea informaţii sigure despre ceea ce poate îmbunătăţi soarta noastră şi voi şti ceva clar despre ceea ce se va face în scurtă vreme cu Wierzbicki, pe care putem conta. Cu ajutorul prinţului el are de-a face cu boierimea, aceasta poţi înţelege, de aceea am încă bună nădejde.

Voi aştepta încă puţin, şi, dacă până la Anul Nou nu va fi nimic, fie voia lui Dumnezeu, nu vreau să mă pierd (să mor) aici, şi atunci îţi voi cere ajutorul spre a dobândi actele pentru plecarea mea din ţara aceasta neplăcută mie, în care am venit doar ca să fac bine Marelui Monarc. Pentru aceasta voi opri pe femeia mea şi pe copii să nu mai spună în veci adevărul, mai ales unor oameni care merită a fi spânzuraţi de o creangă, căci pentru aceasta m-am pierdut pentru totodeauna, ruinându-mi sănătatea şi tot ce-mi ajungea să trăiesc în linişte în ţara aceasta. Dar voi aştepta şi voi mai vedea. Te îmbrăţişez.

Wiliams Solioms

Boierii moldoveni erau deja membrii ai masoneriei

Scrisoarea de mai sus este cu siguranţă codată, pentru că din interogatoriile poliţiei a reieşit că Solioms nu era căsătorit, nu avea copii şi nici medic nu era în realitate. Dintr-o scrisoare ulterioară aflăm că demersurile englezului de a atrage în masonerie pe boierii vremii nu prea au avut sorţi de izbândă. Solioms se teme pentru viaţa sa şi este gata să fugă din Moldova, chiar de ar fi să plece pe jos. Ea arată de asemenea şi faptul că în cercurile masonice se ştia din decembrie 1858 că  Grigorie Sturdza, urmaşul de drept la tronul Moldovei, nu va obţine puterea.

A doua scrisoare a lui William Solioms către Tokarski, 11 Decembrie 1858.

Iubite Domnule Tokarski,

Nu i-am vizitat de mult nici măcar pe aceia care merită prietenia mea. Dar ce este de făcut, scumpul meu domn? Dumnezeu îmi este martor că am fost foarte bolnav. De vreo câteva zile mă aflu mai bine şi cunoscându-te drept un adevărat prieten, îţi scriu câteva cuvinte. Închipuie-ţi că până acum nu mi-am sfârşit interesele, afară decât că domnul ministru mi-a trimis 100 de  galbeni, pe care nici nu i-am văzut, pentru că consulul mi-a plătit datoriile la Iliii Armanu, şi trebuie încă să aştept şi să sufăr. Dar nu vreau să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe jos de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de aici erau să mă piardă şi, vreau să-mi scap viaţa. Te întreb, ai bunătatea, putea-voi căpăta acel lucru ce ţi-am cerut? Când îl voi putea avea, ca să mă pot duce de aici? Îl voi sluji  pe acel domn ce-mi va da actul trebuitor pentru plecarea mea, şi după ce voi primi hotărârea d-tale, voi putea veni la Botoşani pentru vreo câteva zile spre a sfârşi treaba aceasta.

Sunt al domniei tale,
Williams Solioms

P.S. Avem multe noutăţi. Îţi voi spune numai aceasta că Grigorie Sturdza n-are să fie Domn şi până la Anul Nou se va sfârşi tot.

Murad-Bei au venit şi el la Iaşi, şi Dumnezeu ştie cum îi merg treburile; el şade la Binder. Pe urmă îţi voi scrie mai mult şi acuma îţi trimit adresa me. D-sale… (sic) în casa bisericii catolice, la profesorul de dans Corvin. Te rog să-mi răspunzi.

Motivul principal pentru care demersurile masonului englez Solioms nu au avut sorţi de izbândă nu era nici pe departe faptul că „noblesa” moldoveană nu vroia să intre în masonerie, ci tocmai faptul că aceasta făcea deja parte dintr-o altă masonerie. Toate personajele cheie ale vremii: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, boierii Manolache Costache Epureanu, Costache Negri, etc. erau masoni, dar slujeau interesele Franţei, în timp ce trâmbiţau că luptă pentru interesele naţionale. Scrisorile lui Solioms dezvăluie un crunt adevăr: jocurile politice s-au făcut mereu în culisele lojilor masonice, iar România a fost şi atunci, ca şi acum, teatrul unor lupte pentru putere între diferitele obedienţe masonice.

de Mihaela Gheorghiu


Super-eroi romani!


De la vameşul Zaheu la vameşii contemporani

Motto: „Nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.” (Iacov 2, 1)

„Dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară […] voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită.” (Iac. 2,2-3)
Este un lucru îndeobşte cunoscut (şi recunoscut ca atare) de toată lumea că e foarte uşor să faci rău pe când binele se săvârşeşte cu anevoie; trebuie trudă şi luptă cu osteneală şi sudoare ca să-ţi aduni bruma de puteri să reuşeşti să faci ceva bun. În schimb, impulsurile de răutate din noi nu putem să le controlăm nicicum şi nicicând; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel scria cu adâncă amărăciune: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7, 19). Iată aşadar cât de vicleană este lucrarea diavolului şi cât de mărunţi suntem noi, oamenii, în cugetul inimii noastre faţă de măreţia slavei Lui Dumnezeu.
Încă din vremea Mântuitorului vameşii au fost priviţi de către popor ca nişte indivizi de cea mai joasă speţă din pricina zgârceniei, a vicleniei şi a lăcomiei lor feroce, fiind asemănaţi păgânilor: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17). Din păcate, se pare că şi în vremea noastră acest tip vameş (hapsân şi nemilos) s-a răspândit cu mult peste măsura socială admisibilă (ca număr, comportament, atitudine şi fel de a fi). Ştim desigur preabine că mai-marii zilei (cei ce guvernează şi conduc destinele naţiunii) doresc întotdeauna binele nostru, al tuturor…
„Prosperitate”, „egalitate de şanse”, „trai decent” – sunt tot atâtea lozinci pe care le-au adoptat ca măsuri sociale şi economice toate formaţiunile politice care s-au perindat pe la conducerea ţării de două decenii încoace, promiţând de fiecare dată „o nouă guvernare” – desigur în duhul transparenţei propovăduite în Scripturile Sfinte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc. 10, 27). Cum am putea noi, muritorii de rând şi oameni obişnuiţi, să cugetăm greşit jertfirea conducătorilor pentru semenii lor – de pildă atunci când vreun membru al Guvernului Statului de Drept, sau vreun parlamentar (fie el deputat sau senator), un „vameş” al zilelor noastre – intră ţanţoş în biserică şi se „închină” în faţa Lui Dumnezeu, dovedind prin aceasta supuşilor din jurul său cât este el de drept şi de cinstit… Şi, fiindcă veni vorba despre onestitate – de ce să nu mai menţionăm faptul că într-o singură lună, el încasează de la Stat un salariu valorând cât ia un simplu contribuabil pe tot anul, din ianuarie până în decembrie ? Din prima îţi sare în ochi dragostea creştină de care s-a umplut pământul românesc şi patosul cu care vameşii zilei, dragii de ei, luptă să ne implementeze reforme de dezvoltare pentru bunăstare şi un trai decent, după norme cu adevărat picate din cer, pe care nu vor să le înţeleagă nicidecum toţi cei care tulbură liniştea publică, umplând străzile cu strigătele lor de disperare ! Nu este oare evident că s-a împlinit  cuvântul Scripturii cu unii ca aceştia ? – „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud !”(Ier. 5, 21) că li se vrea binele cu orice preţ… iar dânşii protestează ! Culmea !…
Pe de altă parte, e foarte adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se pomeneşte nicăieri de vreo „adunare populară” sau de vreun „miting”; haosul spiritului de turmă era gestionat de Însuşi Domnul Hristos – Care din milă îi cuprindea cu privirea Sa pe toţi acei necăjiţi şi sărmani, îmblânzindu-le sufletele cu puterea Duhului Sfânt, vindecându-le bolnavii şi hrănindu-i cu pâini şi peşti, înmulţite în mod tainic minunat; numai că le simţea şi pulsul credinţei: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In. 6, 26). Asta este şi astăzi problema de fapt; opinia publică nu are neapărat nevoie de un lider cinstit (care să şteargă din vocabularul limbii române cuvântul „corupţie”) ci mai degrabă de un lider care (indiferent cum) să le dea pâine ! Numai că (se vede limpede în Scripturi) cel ce propune pâine multă într-un mod necinstit e diavolul; Dumnezeu nu dă astfel de pâine: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu !” (Mt. 4,4).
Dacă vom căuta un model de conducător cinstit tot în Sfânta Evanghelie, vom găsi scris: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). În vremea noastră, plusul de avere stă în cecuri şi în conturi în valută sau la bursă; nici vorbă de sărăcie sau criză – banii stau efectiv în sac, în tezaurele conturilor externe ale bancherilor din toată lumea, pe care Hristos i-a delimitat categoric de Sfânta Sa Biserică: „Scris este: “Şi va fi casa Mea casă de rugăciune”; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Lc. 19, 46)  „şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat.” (Mc. 11, 15). Ce vrea oare Hristos să spună ? De fapt, un singur lucru: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !”(Mt. 25, 45). Unde să găsim oare un conducător cu adevărat temător de Dumnezeu în fruntea naţiunii, pe care chiar să-l doară inima de semeni săi ? Nu are nimeni inimă pentru cel sărac, pentru că cei mari sunt sus, sus de tot – iar cei mici, foarte mici – sunt prea jos… E greu să priveşti de unde ai plecat şi să-ţi aduci aminte, căutând în urmă la ceea ce ai fost. Important este faptul că Hristos a rostit limpede: „un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor căci mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt. 19, 23- 24). Pentru noi creştinii este o mângâiere – aşteptarea judecăţii dreptăţii Dumnezeieşti; dar până una alta fiecare trebuie să mănânce pâinea cea de toate zilele. Nu prea mai poate fi înţeleasă judecata Domnului pe pământ, între oamenii care au uitat cele mai elementare rânduieli de bun simţ, ignorând mila şi căinţa şi dispreţuind suferinţa ! Cu adevărat e greu de înţeles cum – deşi pe comorile de pe pământ „molia şi rugina le strică iar furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19) – totuşi tot nu se află loc în conştiinţa omului în care să mai gândească la Dumnezeu, ca să-şi adune comoară în cer „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Ca să poţi să miluieşti pe cel sărac, să poţi îmbrăca pe cel gol sau hrăni pe cel flămând – trebuie să fii îmbrăcat în haina smereniei, în haina lui Hristos, Care „Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6-7). Nu poţi înţelege suferinţa până nu o simţi, nu poţi înţelege durerea până nu o încerci.
Cam tot aşa suferă şi vameşii zilelor noastre care guvernează peste tot ceea ce a făcut Dumnezeu (şi peste pământ şi peste apă, şi peste holde şi peste bogăţii minerale, aur şi petrol) atât de stăpâni de parcă totul le-ar aparşine cu titlu de „Tezaur de la Dumnezeu” ! Uită că toate acestea ne-au fost date pentru a trăi şi a ne folosi tuturor ! Uită că „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea !” (Ps. 23, 1) ! „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113, 24) zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).
Oare să trebuiască neapărat ca Dumnezeu să Se Întrupeze din nou pentru ca să vină să explice societăţii moderne că nu este echitabil ca unii să ia tot în timp ce alţii pier de foame ?! Nu degeaba Iisus ne-a lăsat un cuvânt pentru istoria de peste veacuri: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12, 30); de aceea nu avem, ci suntem lipsiţi şi suferim, căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea !” (Mt. 12, 30). Din cerul cel sfânt căutând spre pământ, Dumnezeu a zis: „cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apoc. 22, 11-12). Atunci când bogatul cel nemilostiv a murit, sufletul său a ajuns în iad, cuprins de văpaie, nu pentru că dispunea de avuţii imense, ci pentru că Lazăr cel sărac şi bolnav – ba până chiar şi câinii – mureau de foame înaintea porţii lui !… „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. 33, 10) – acesta este cuvântul profetic care ne vesteşte că Dumnezeu va pune stavilă tuturor abuzurilor şi relelor prin chemarea oamenilor la „răspuns bun la Înfricoşătoarea Sa Judecată”. „Cine are urechi de auzit să audă !”(Mt. 11, 15) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”, spune înțelepciunea populară.
„Iar voi aţi necinstit pe cel sărac ! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi ? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi ?” (Iacov 2, 6-7)
http://www.parintelecalistrat.com/2012/01/de-la-vamesul-zaheu-la-vamesii.html

24 ianuarie – ziua masoneriei; sa vedem ce se va intampla.

It was no mere coincidence that the 24th of January, the day on which the Regular Masonic Light was rekindled in our country, is also the day when our Brethren founded Modern Romania. (http://www.masonicforum.ro/archive/en/nr10/ci.html)