S.A.R.S. – Budjav Lebac

Florin Stuparu: ALEXANDRU IOAN CUZA – unealta a masoneriei, luptator impotriva ortodoxiei, stricator de neam, cel ce s-a straduit sa puna bazele unui stat antihristic …

„Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1966), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason: Carol I de Hohenzollern. Prezent la înmormîntarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat că acesta «ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient nu numai fără ştirea, dar fără voia lui». Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în 1875, au fost aprinse luminile Lojii «Alexandru Ioan I» din Bucureşti, iar după şapte ani, ale lojii «Cuza Vodă» din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit «Alexandru Ioan Princeps» (EMD).” Cuza a fost unul dintre înainte-mergătorii Români al Antihristului. De aceea şi Frăţia Universală l-a trecut în rîndul „binefăcătorilor omenirii”, prăznuindu-l cu pompă, aşa cum a fost în 1970, cînd UNESCO a organizat aniversarea a 150 de ani de la naşterea sa, pentru a-i readuce amintirea „în memoria opiniei publice internaţionale”.
Cuza – unificatorul, unirea de la 1859

Unirea Principatelor dunărene a fost hotărîtă în urma războiului Crimeii (1853-1856), ca o mişcare strategică urmărind oprirea ofensivei ruseşti ce confirma promisiunile ţarului (din 1848) de a păzi Ortodoxia în războiul nemilos ce avea să înceapă împotriva ei chiar în chip văzut şi pipăit. Iar una dintre pricinile războiului – etapă a nesfîrşitei, pînă în 1918, lupte dintre împărăţia pravoslavnică a Rusiei şi cea antihristică a Europei – a fost tocmai dorinţa de stăpînire a Ţărilor Româneşti, ocupate în 1853 de Ruşi, care cerea dreptul de a-i apăra pe toţi Creştinii din Balcani. „Românii [adică veneticii revoluţionari masoni] îşi puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cu Rusia. După război, în conferinţa de la Viena, se trată întîi asupra organizaţiei viitoare a Principatelor dunărene, a ţărilor de compensaţie. Anglia fu pentru unirea ambelor Ţări Româneşti. Napoleon voia să înlocuiască vechile state prin noi creaţii politice pe baze naţionale. Pentru Napoleon, era o datorie să înfiinţeze la Dunăre bariere veşnice faţă de preponderenţa rusească” (IOR1).

Iar ultraliberalii noştri nu oboseau să lucreze cu credinţă la întemeierea României ca paşalîc al „Franţei mesianice” (cum o numea C. A. Rosetti): „Cestiunea noastră se propagă în toate părţile. Napoleon crezu că vom putea să-i dăm ceea ce-i cîntarăm prin toate instrumentele în curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la Dunăre, care la un răzbel cu Austria şi la o-mpărţire a Turciei să-i poată da o oaste de 200 000 de soldaţi, comandată de generalii lui” (ROS). În 1859, Napoleon al III-a întemeiază colonia „România” şi pune în capul trebilor un preşedinte-guvernator după chipul şi asemănarea sa, pe carbonarul „colonel” Alexandru Ioan Cuza, chipeşul veteran de la ’48 – crescut la şcoala cărvunărească a lui Mazzini, marele tartor francmason continental – probat în alte ascultări mai mici, printre altele pîrcălab şi director în Ministerul de Interne. Într-adevăr, Cuza împlineşte multe din nălucirile revoluţiei de la ’48, pe unele chiar cu asupra de măsură, înfigînd în inima Ortodoxiei şi totodată în coasta pravoslavnicei împărăţii Ruseşti acea republică europeană de care avea nevoie masoneria. Iată cum povesteşte lucrurile Istoria noastră de a 8-a primară:

„Cuza. A domnit şapte ani, răstimp în care ţara a fost înzestrată cu o legislaţie modernă, europeană” (IST8). La citirea cuvintelor-fetiş – „modern”, „european” – copilul pricepe numaidecît că legile acelea sînt fără îndoială desăvîrşite; de aici, în inima sa se zugrăveşte icoana unui legiuitor de poveste, A-L-E-X-A-N-D-R-U I-O-A-N C-U-Z-A, un fel de Moisi cu sabie de paradă, chipiu şi bărbiţă de ţap. Dar – lăsînd la o parte înfăţişarea dictatorial-militărească a tragicului comediant – plăsmuită după tiparul tuturor „marilor reformatori” francmasoni, de la Napoleon Bonaparte, Simon Bolivar, Ludovic Napoleon sau samuraii burghezi ai revoluţiei „Meiji” din Japonia – să adăstăm asupra cîtorva din „legile” acestui mafioso capo di tutii capi proslăvit în istoriile noastre:

Între 1859-1862, „Cuza a fost preocupat de desăvîrşirea unirii” (IST8). Aşa e! Pînă în 1862, „Domnitorul” „Principatelor Unite” se osteneşte să plăsmuiască instituţiile „Statului-caracatiţă”, adunînd puterea în Muntenia, în cetatea de scăpare a tuturor liftelor balcanice, ţigăneşti şi pannoniene; înţelegeţi că vorbesc de Bucureştiul împuţit de duhul lumesc european. Astfel se iveşte, după planurile urzite la Paris, „statul naţional România”, de care mult sîntem mîndri noi, măcar că doar cu mîndria demagogică ne mai încălzim, „Romania” fiind un stat cît se poate de internaţionalist şi antiromânesc.axa-cuza2

„A doua [„etapă” legislativă] începe prin secularizarea averilor mănăstireşti (IST8).” Nu cu asta a început, căci nici nu putea. Nu, pentru a izbuti să împlinească poruncile stăpînilor europeni, săturîndu-şi totodată nebuneasca trufie şi slavă deşartă, în 1863 Cuza face întîi şi întîi o mişcare dibace: împinge la conducere un guvern din credincioşi de ai săi, în cap cu Mihail Kogălniceanu, haită învechită în rele, şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul „democratic”), apucînd astfel întreaga putere. Prin „lovitura sa de stat”, micul nostru bonaparte bahluiano-dîmboviţean – cu pieptul plin de „stele învăpăiate” (medalii francmasonnice), cîştigate în războiul cu neamul românesc – urma pilda şefului său, zisul „Împărat”(!) Napoleon al III-a (fost preşedinte al Republicii Franceze de la 1848, pe numele lui de om Ludovic Bonaparte, nepotul „marelui” Napoleon) care şi el se auto-întronase la vremea lui împărat cu puteri depline.

Abia după aceea, slobozindu-se de toate frîiele parlamentare, fostul anarhist ajuns acum monarh purcede hotărît la dărîmarea creştinismului moldo-valah, cea mai puternică cetate a Ortodoxiei în acea vreme. Căci Principatele se osebeau de celelalte ţări drept-credincioase prin puterea pe care le-o dădea monahismul, aşa cum Rusia ţarilor se sprijinea pe tăria armatei. Urmarea era că pămîntul (peste un sfert din suprafaţa întregii ţări!) şi averile băneşti erau în stăpînirea Bisericii şi a familiilor boiereşti, cîte se mai aflau. Unitatea aceasta a trebuit sfărîmată, prin jaf armat şi reforme agrare şi financiare care să consfinţească fărădelegea. Şi – pentru început, cum veni la cîrma „Principatelor”, în 1859, în marea grabă ce avea – cărvunarul nostru domnitor îşi puse voinicii de îl călcară chiar pe fostul său tovarăş din partida unionistă, Episcopul Filotei al Buzăului, după cum povestesc cronicarii:

„Filotei era extrem de avar, dar Cuza-Vodă – ştiindu-l bogat şi avînd nevoie de bani spre a face manevre, un fel de demonstraţie Austriei – pe cînd era Filotei bolnav, a pus de i-a luat lada cu bani sub ochii săi, şi s-au realizat manevrele. Se mai povesteşte că Vodă-Cuza ar fi pus în vedere zarafului din Bucureşti căruia Filotei îi dăduse vreo 400 de mii de lei pentru a fi daţi cu dobîndă, ca să dea statului aceşti bani, care au fost ridicaţi prin poruncă domnească” (ION). Odată cu pierderea aurului, nefericitul Filotei îşi pierde şi minţile şi apoi damblageşte, nemaiavînd de trăit decît un an, prin case de sănătate. Dar episcopul avea bani în multe locuri şi alte averi în lucruri şi turme de oi, căci fusese harnic în sporirea talantului cel materialnic. De aceea, urmaşului său, Dionisie Romano (omul guvernului), „i s-a pus îndatorirea ca împreună cu autoritatea civilă să adune toţi banii lui Filotei şi să-i dea guvernului, care se găsea în mare lipsă” (ION). Iar mai tîrziu, printr-un proces haiducesc, guvernul avea să pună mîna pînă şi pe averea lăsată moştenire de Filoteu prin testament osebitelor aşezăminte.

Asta se întîmpla în Muntenia. În Moldova, în acelaşi an 1859, „Vodă Cuza, pe motiv de proastă chivernisire, a dispus luarea averilor cîtorva din mănăstirile chinoviale moldovene: Agapia, Adam, Neamţ, Secu, Văratec şi Vorona. Li s-au luat unele din bunuri, precum şi actele şi lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au desfiinţat atelierele, li s-au vîndut vitele, stupii şi altele asemenea. Li s-a instituit pe lîngă egumen cîte un comitet administrativ. Li s-au făcut şi li s-au trecut în buget state în marginile strictului necesar şi li s-au pus proprietăţile sub administrarea Ministerului Cultelor. Aceasta reprezenta, desigur, un preludiu al secularizării de mai tîrziu” (ŞER).

„Mai mult, la 10 august, 1860, prin ordonanţă domnească s-a desfiinţat mănăstirile Doljeşti şi Zagavia, precum şi alte 31 de schituri moldovene. Vieţuitorii lor, în parte socotiţi că sînt călugăriţi «în contra canoanelor», au fost duşi în alte chinovii, iar bisericile şi acareturile din jur prefăcute în biserici de mir şi, respectiv, în «ospicii pentru cerşetori invalizi, în şcoale săteşti sau alte asemenea aşezăminte de folos obştesc». Două luni mai tîrziu, Vodă Cuza promulga legea relativă la taxa de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice, prin care se prevedea, printre altele, perceperea pe seama guvernului a unei taxe de 10% pe an asupra venitului net al proprietăţilor nemişcătoare ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, al seminariilor, precum şi al oricărui alt aşezămînt de binefacere.

Tinzîndu-se la desăvîrşita sechestrare a averilor bisericeşti, administrate de Ministerul Cultelor, al căror venit se aduna la Casa Centrală, în acelaşi an 1860, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 19 octombrie, votat de Adunare şi întărit de domnitor, Casa Centrală s-a întrunit cu Casa Ministerului de Finanţe, venitul mănăstiresc intrînd astfel direct în vistieria ţării” (ŞER).

Într-un sfîrşit, după aceste tîlhării mari şi mici, care zdruncinaseră bine Biserica, Vodă Cuza-Biciul lui Dumnezeu se apucă să bată războiul hotărîtor de ştergere a monahismului de pe faţa pămîntului românesc şi de ateizare a bine-credinciosului norod. Ca să adoarmă orice bănuială, vicleanul apostat îşi vopseşte planul în cele trei culori pe care toţi le cunoşteau de-acum pe lume, şi-i prosteşte pe Moldo-Valahi că aşa nu mai merge şi trebuie pornită cruciada împotriva mănăstirilor închinate Sfîntului Munte Athos, liberînd astfel Biserica şi norodul românesc de sub apăsarea Grecilor, care – vorb-aia! – „ne sugeau sîngele”. (Chiar aşa făceau, dar asta e altă poveste!) Toată lumea – şi ierahie, şi preoţime, şi norod – a fost fireşte orbită de năluca unei asemenea biruinţe lumeşti, şi nu numai că a încuviinţat desfiinţarea şi prădarea de către Stat a mănăstirilor zise „închinate”, dar încă s-a bucurat şi a petrecut cu prostească veselie.

Nimeni dintre credincioşi nu a cugetat că, pe pămîntul acelor mănăstiri, Românii – tiranisiţi cu adevărat de trufaşii Grecotei – se osteneau de fapt pentru Dumnezeu şi pentru Ortodoxia care trebuia păstrată cu orice preţ. Nu, mîndria şi dorinţa de „libertate” a luat tuturor minţile şi nu s-au trezit din nebunie – care s-au mai trezit! – decît atunci cînd Cuza le-a dat chiar mai multă „libertate” decît puteau duce. Căci legea „secularizării” mănăstirilor „închinate” – „atît de entuziast votată, decretată şi promulgată în decembrie 1863 – prevedea în primul său articol fără nici un echivoc că: «Toate (s. m.) averile monastireşti din România sînt şi rămîn averi ale Statului.» Se extindea astfel efectul ei şi asupra proprietăţilor mănăstirilor neînchinate şi chiar şi ale centrelor eparhiale, deşi dintru început se vorbise numai de cele ale mănăstirilor zise «închinate»” (ŞER).

Dar lucrurile nu se opresc aici: odată isprăvită cu bine şi această trebuşoară, procuratorul provinciei Romania Unită S. A. – strîns hăţuit şi îmboldit cu pintenii de stăpînii Europeni – se apucă să schimbe înseşi rînduielile Bisericii „naţionale”. Astfel, la „începutul anului 1864, guvernul a vrut să introducă în ţară calendarul gregorian” (ŞER). Fireşte că „mica schimbare” era pusă la cale de papistaşii de la Roma, precum zice şi cronica:

„În ţară s-a produs oarecare nelinişte în legătură cu schimbarea calendarului. Se vorbea chiar că puţin înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bore, şeful iezuiţilor Orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, şi că prin urmare guvernul ar fi decis a introduce în România papismul” (ŞER).

Pînă la urmă, nu s-a mai făcut nimic, dar nu din vina lui „Vodă”, ci a împotrivirii Consiliului Bisericesc, a poporului şi a Patriarhului Ecumenic. Pentru ca asemenea greşeli să nu se mai întîmple, napoleonul nostru de buzunar se autoîntronizează „papă” al arhiereilor ortodocşi, căci, „potrivit Decretului organic din 1864 şi Legii pentru numiri din 1865, Prinţul domnitor al României avea dreptul de a convoca Sinodul; Ministrul Cultelor participa la lucrările Sinodului, cu drept consultativ; şeful Statului avea dreptul de a numi pe mitropoliţii şi episcopii ţării” (ŞER).

Cuza terminase mănăstirile, dar nu şi monahismul, care e la drept vorbind liber de toate legile şi aşezămintele lumeşti. Pentru a zdrobi viaţa duhovnicească, el născoceşte însă alte legi care lovesc de-a dreptul în Taina călugăriei:

„Spre sfîrşitul anului 1864, Vodă Cuza a promulgat Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti. Acolo se preciza că, pentru a fi călugărit, un bărbat trebuia să dea dovadă de «pietate şi vocaţiune monahală, prin ispitirea religioasă canonică», să fie în vîrstă de minimum 60 de ani, sau «deşi mai june, invalid, om incurabil», şi să «renunţe la pensiunea ce ar avea de la Stat». Deosebit de acestea, pentru femei se mai cerea «să nu fie măritată» şi să fie în vîrstă de «minimum 50 de ani»” (ŞER).

Cuza a „secularizat” nu numai mănăstirile şi averile lor, Biserica şi aşezămintele ei, ci întreaga viaţă a Românilor. Aşa, într-o nenorocită zi de 1 aprilie a anului 1864, „Cuza a promulgat Legea comunală, iar la 4 decembrie Codicele civil. Prin art. 92 al Legii comunale, s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă – naştere, căsătorie, deces – pe care o avusese pînă la acea dată, şi s-a trecut în seama primarilor comunali, care astfel au devenit şi «ofiţeri ai stării civile»” (ŞER). Cu alte cuvinte, comisarii Antihristului au ridicat preotului vrednicia de păstor al enoriaşilor săi, aceasta trecînd asupra lu’ dom’ primar guvernamental şi a cetei sale de tîlhari întărîtaţi prin telegraf de la „centru”. A fost o nenorocire mai mare decît oricare alta de pînă atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai aibă vreo putere în rînduirea vieţii obşteşti şi norodul a început să nu mai trăiască de loc creştineşte.

Şi, pentru ca lucrarea să fie temeinică, poliţaiul de la Ruginoasa a mai puşcat nişte porunci europene, care ne-au povîrnit de-a binelea în rîpa vieţuirii nu doar păgîneşti, ci şi umanist-antihristice. Astfel, a legiuit incestul, curvia şi prea-curvia „cu acte în regulă”: „Între prevederile noului Cod civil figurau şi unele în care erau «atinse şi cestiuni din rezortul bisericesc». În art. 144, de pildă, neţinîndu-se seama de deciziile unora din canoane, care îngăduie căsătoria numai după a şaptea spiţă de înrudire, s-a legiferat că «în linie colaterală căsătoria este oprită numai pînă la a patra spiţă inclusiv»; iar în art. 151, în care se vorbeşte de «celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu totul de a se mai prevedea pentru cei ce au convenit şă-şi ducă restul vieţii împreună şi a obligaţia de a «celebra» şi Taina cununiei în cadrul Bisericii. De asemenea, în art. 216 s-a decretat că «despărţirile căsniceşti – divorţurile – nu se vor putea face decît numai la tribunalul civil al districtului în care soţii îşi au domiciliul», deşi pînă în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericeşti. Aceasta, pe de o parte a dus la desfiinţarea acestora din urmă, iar pe de alta, la trecerea tuturor dosarelor căsniceşti al tribunalele civile judeţene. În sfîrşit, el a dus şi la pronunţarea despărţirii numai înaintea tribunalelor civile, «fără ca Biserica să mai fie încunoştiinţată de aceasta»” (ŞER).

Descreieratul legiuitor nu i-a lăsat în pace nici pe morţii noştri. Mai întîi, i-a izgonit afară din sate şi din oraşe: „Prin Legea pentru înmormîntări, din martie 1864, s-a pus îndatorire tuturor „culturilor” de a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormîntare la cel puţin 200 de metri de aşezări” (ŞER). Ce rost avea atîta nebunie? Păi avea! Întîi că erau prea multe cruci la vedere, şi asta tulbura rău duhurile vremurilor noi. Al doilea, unde sînt cruci, sînt neîncetat parastase, Românii vii avînd grijă de sufletul celor duşi mai mult decît de al lor propriu. În fine, cu atîtea slujbe de înmormîntare şi de pomenire, norodul era – vrînd-nevrînd – mai tot timpul cu inima la cele veşnice, fiind greu de ispitit de năluca raiului progresist. Dar nici asta nu e tot! Cimitirele celor ce aşteaptă învierea nu trebuiau doar îndepărtate din privelişte, dar şi spurcate de duhurile necurate care îi însoţesc în moarte pe necredincioşi: „Mai departe, legea îngăduia ca în cimitirele creştine să se poată înmormînta şi acei morţi de alte religiuni pentru care nu vor fi cimitiruri speciale” (ŞER).

Trăgînd încheierea, băgăm de seamă că toate aceste „legi” n-au însemnat altceva decît consfinţirea spurcatelor „taine” ale cultului umanist ateu – „botezul” laic, căsătoria „civilă”, îngropăciunea cîinească, adăugînd şi „taina” divorţului – în care cetăţeanul-preot/cetăţeana-preoteasă! al/a religiei Raţiunii, încins/ă cu eşarfa revoluţionară tricoloră, săvîrşeşte legări şi dezlegări duhovnicesc-drăceşti în numele Statului, adică al omului-dumnezeu!
Cuza – „iluminat” şi „luminător”

Cuza a fost primul mare „iluminat” şi „luminător” de la noi căruia i s-a dat în sarcină scoaterea bietului norod Moldo-Valah din „beznele” Ortodoxiei şi alinierea lui în marşul universal către strălucirile „progresului”, Pentru asta, el a pus neasemuită rîvnă în ctitorirea învăţămîntului ateu românesc. Cum zice o Istorie de a 4-a, „Domnitorul Al. I. Cuza a despărţit învăţămîntul de biserică” (IST4). Ceea ce vrea să spună că onorabilul nostru fost colonel şi ministru de interne a ridicat Bisericii dreptul de a-i educa pe copii Români botezaţi, dărîmînd învăţămîntul creştinesc şi înfiinţîndu-l pe acela zis „laic” (=ateu), adică şcoala antihristică, organ al Statului antihristic! Atunci, s-a petrecut ceva cumplit: întreaga aşezare firească a obştii româneşti s-a prăbuşit în clipa cînd preotul a fost despuiat de vrednicia dăscălească, ce a fost dată umaniştilor mercenari ai minciunii, şi cînd însăşi preoţia a fost trecută între îndeletnicirile funcţionăreşti ale Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.

Pentru a-şi săvîrşi misia, Cuza nu a stat deloc pe gînduri, şi încă „în 1859, la 15 decembrie, a desfiinţat şcolile catehetice din Moldova, pe care le-a schimbat în şcoli primare. Ceva mai tîrziu, seminariile au fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunii, care n-a întîrziat a le aduce reforme şi a le reorganiza” (ŞER). Aceasta vrea să zică ateizarea lor, preschimbarea lor în laboratoare ale necredinţei. Aşa că mai bine ar fi să spunem că „prinţul” a fost înscăunat ca tiran al României întregi pentru a-i despărţi pe Români de Biserică şi Biserica de Ortodoxie, trecîndu-i şi pe unii, şi pe cealaltă sub ascultarea Statului revoluţionar francmasonic.

Apoi, cum citim în alt manual de istorie, „prima lege şcolară a statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza desfăşurarea învăţămîntului de toate gradele. Învăţămîntul primar era decretat obligatoriu şi gratuit, avînd în vedere nivelului extrem de scăzut al instrucţiei populaţiei rurale” (IST8). Aici, atingem un capitol de cea mai mare însemnătate în istoria revoluţiei româneşti, care a urmărit pe de o parte ispitirea norodului către păgînism şi apostazie, iar pe de alta, umanizarea ortodoxiei noastre, adică schimbarea ei în filosofie a Antihristului. În alte cuvinte; masonizarea Românilor a mers împreună cu masonizarea Bisericii: saducheii şi fariseii şi-au dat mîna cu arhiereii şi au purces la desăvîrşirea lucrării „iluministe” în România! Legea instrucţiunii publice a lui Cuza a arătat toate acestea desluşit, punerea ei în aplicare făcîndu-se prin Biserică, instituţie de căpetenie a guvernului luptător de Hristos! De fapt, dacă schimbările nu ar fi venit prin Biserică, norodul – prost (adică simplu), dar sănătos la minte – nu ar fi primit să îşi ridice „nivelului extrem de scăzut al instrucţiei” nici cu un milimetru măcar. De aceea, prin condeiul nefericitului V. A. Urechia, Ministerul îi scria Mitropolitului Nifon o „adresă” (un ordin deci), frăţesc-masonică, umanist-apocaliptică şi demagogic-patriotică: „În ziua de 1 septembrie intră în lucrare noua lege şcolară cu marele principiu al obligaţiunii instrucţiunii primare. Punem acest principiu mîntuitor sub adumbrirea Bisericii strămoşeşti. Ardicaţi, Preasfinte, vocea amvonei pentru esplicarea lui! Puneţi a se face rugăciuni pentru prosperitatea instrucţiunii publice, ordinaţi clerului să îndemne pe săteni, mai ales, a-şi trimite copiii la şcoală, căci gloria religiei va sta în isbînda luminii, şi salvarea patriei române nu este decît cu această condiţiune. Şcoalele din trecut se ţineau în pridvoarele bisericilor noastre. Faceţi dară, Preasfinte, prin influenţa salutarie ce vă dă sfînta noastră religie, ca şi pe viitor şcoala să fie pridvorul Biserici Române şi ambele intrarea sigură la templul [!] binelui, al adevărului, al frumosului şi al românismului” (ŞER).

Dacă n-ar fi adevărat, acest poem omagial al silniciei pedagogice ar fi de rîs! Cînd însă citeşti că şcoala şi Biserica au ca scop şi sarcină să ne ducă vrînd-nevrînd în templul ideal şi universal al lui Lucifer, îţi îngheaţă zîmbetul în rînjet.

BIBLIOGRAFIE:

(EMD) – EMILIAN M. DOBRESCU, Iluştri francmasoni, Nemira, 1999

(IST4) – ISTORIA ROMÂNILOR, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997

(ŞER) – PREOT NICOLAE ŞERBĂNESCU, Aniversări-comemorări, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza: 1820, 20 martie, 1970

(IST8) – ISTORIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2000

(ROS) – Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980

Pentru orice chestie, daca nu merge copy/paste

(ION) – GHEORGHE IONESCU (BUZĂU), Viaţa şi activitatea lui Filotei, Episcopul Buzăului, Bucureşti, Tipografia „Gutemberg” Joseph Gobl, 1909

(IOR I) – Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984

UNIREA de la 24 ianuarie 1859 si MASONERIA

Majoritatea boierilor favorabili unirii Moldovei cu tara Romaneasca au facut parte din Masonerie u rolul acesteia a fost insa cu ostentatie negat, atît in perioada interbelica, cit si sub comunisti u In fostul judet Putna nu a existat o Loja inainte de 1859, astazi insa exista una cu o bogata activitate socio-culturala u Biserica Ortodoxa Romana si Vaticanul au condamnat oficial Masoneria, desi preoti si ierarhi catolici si ortodocsi au facut si fac parte, neoficial, din organizatie u Patriarhul Daniel nu este mason, dar recunoaste Masoneria

Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca, prin alegerea colonelului Al. Ioan Cuza ca Principe al tarii Romanesti la 24 ianuarie, dupa ce fusese ales la 5 ianuarie ca Principe al Moldovei, nu ar fi fost posibila fara interventia Lojilor masonice din tara si mai ales din Europa. Mai mult decat atat, ajungerea in acest punct strategic a dublei alegeri a unui singur candidat pare sa fi fost opera masonilor unionisti din cele doua Principate. Pregatirea terenului pentru acest moment important din istoria romanilor a inceput cu mult inainte, prin actiunile Revolutiei de la 1848, prima mare manifestare masonica din istoria Tarilor Romane. “Nu Masoneria, ca organizatie, a facut Unirea, ci masonii din cele doua Principate, cu ajutorul masonilor din Europa. Nu inseamna ca toti cei care au fost unionisti erau masoni, dar nu putem scrie istoria Unirii de la 1859 fara sa nu amintim eforturile duse de Lojile masonice din Moldova ai Tara Romaneasca, incepand cu Loja infiintata de Ionica Tautu la Iasi în 1825, cu Fratia lui Nicolae Balceascu si culminand cu cele trei Loji fondate de masonul francez Auguste Carance, la Iasi, Bucuresti si Galati, pentru a sprijini infaptuirea Unirii. Sunt realitati pe care nimeni nu le poate contesta”, ne-a spus Olimpian Ungherea, Maestru Venerabil în cadrul Marii Loje Nationale a Romaniei (MLNR) si specialist in istoria Masoneriei. Din cauza unei literaturi apocrife, care a exagerat rolul Masoneriei, dar mai ales a prejudecatilor, de un veac si jumatate, istoriografia romaneasca refuza oficial sa consemneze contributia masonilor europeni si a Lojilor masonice din tarile Romane, la realizarea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca: in perioada interbelica si în timpul dictaturilor carlisto-antonesciene, din cauza puternicului curent nationalist antisemit si antimasonic, iar în timpul comunismului din cauza aversiunii regimului fata de o organizatie ce nu putea fi controlata ideologic. Din aceste motive, Lojile masonice romane au fost desfiintate temporar de Carol al II-lea în 1937 si de regimul comunist în 1948. Dupa 1989, Masoneria romaneasca a reintrat în normalitate. Dupa mai multe dispute intermasonice, Loja din România cu cea mai mare respectabilitate si recunoastere internationala este MLNR, al carei Mare Maestru este jurnalistul Eugen-Ovidiu Chirovici. La aproape un secol si jumatate de la Unirea cea Mica, “Ziarul de Vrancea” va ofera in premiera o lectie de istorie despre Masonerie, Masoni si Unirea de la 1859.

Inceputul Masoneriei romane
Prima Loja masonica romana a fost înfiintata la 1825, de Ionica Tautu, la Iasi si se numea “Moldova”. A urmat Loja fondatã de de Ion Heliade Rãdulescu si Ioan Campineanu, cu un nume destul de ambigu, “Societatea filarmonica”. Influentati de moda masonica occidentala, cu precadere franceza, fiii de boieri ajunsi in tara unde masonii au facut Revolutia franceza la 1789 au intrat în Lojile destinate strainilor. Întorsi pe meleagurile valahe, acestia au pus bazele, dupa model francez, a primelor Loje pasoptiste, “Lumina” la Bucuresti si “Fraternitatea” la Iasi, dar si a unor societati cu nume inspirate din idealurile umaniste ale Masoneriei. Membrii acestor Loje nu sunt altii decat intelectualii emancipati care vor moderniza Romania, prin Revolutia de la 1848 si Unirea din 1859: Nicolae Balcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae si Dinicu Golescu, dar si Ion C. Brãtianu ai generatia “Junimei”. Prezent la Muzeul National de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca pentru inaugurarea unei expozitii despre persecutia masonilor în timpul comunistilor, Virgil Niþulescu, secretar de stat în Ministerul Culturii si membru în conducerea MLNR, a vorbit despre rolul Masoneriei in istoria României moderne. “Aceasta s-a intimplat nu atit datorita faptului ca politicieni de frunte erau masoni, ci pentru ca ei au obtinut sprijinul unor mari puteri europene, sprijin conditionat de aceasta apartenenta”, a declarat pentru “Evenimentul Zilei”, Virgil Nitulescu, Prim Mare Supraveghetor în MLNR.
Masonii si Romania moderna
Masonii au fost motorul european al Revolutiei de la 1848 si tot masonii au fost cei care au tras sforile Unirii de la 1859. Infiintarea cu sprijinul masonului francez Auguste Carance a celor trei Loji Masonice la Bucuresti, Iasi si Galati, cu nume de mult timp celebru, “Steaua Dunarii”, a facut ca pe 5 si 24 ianuarie 1859 sa fie ales ca Principe la Iasi si Bucuresti colonelul Al. Ioan Cuza, mason din Loja Masonica din Galati. Si tot masonii au fost aceia care au dus detronarea lui Al. Ioan Cuza, in februarie 1866, dupa ce acesta intrase în conflict deschis cu Masoneria si devenise un Principe absolutist. O parte din membrii “Junimei”, cea mai importanta societate culturala moderna din Principate si Regatul Romaniei, erau masoni. In fostul judet Putna nu a existat o Loja, dar au existat membri activi care au luptat pentru realizarea Unirii. Trebuie amintita aici activitatea poetului Grigore Alexandrescu, care lucra la Vama în Focsani si crease un cadru unionist într-o localitate situatã pe malurile Milcovului, localitate care va deveni, prin unificare, Orasul Unirii prin excelenta – Focsanii. Dupa 1989, Masoneria romana a fost reactivata cu ajutorul Marelui Maestru Marcel Shapira, care a tinut aprinsa flacara luminii masonice in exil si a asigurat reunificarea Masoneriei romanesti. Astazi, pe teritoriul Romaniei sint sase mari grupari masonice. Cea mai importantã este MLNR, care are 6.234 membri activi, reuniti în 203 de Loji regulare si active, in care lucreaza 4.657 de Maestri, 690 de Calfe si 887 Ucenici.
Focsanii, masonii si Unirea
Masoneria a iesit din adormire si la Focsani dupa 1989. Cum s-a intamplat in toata tara, printre cei care se afla in fruntea Masoneriei vrancene se numara si foste cadre ale vechiului regim. Deloc intamplator, in ultimii ani, manifestarile de la 24 ianuarie au fost coorganizate la Focsani, de Marea Loja Nationala a Romaniei (MLNR). Simpozioanele pe tema Unirii, fie initiate de Directia pentru Cultura si Culte, fie de Consiliul Judetean au avut ca invitati simpatizanti si membri importanti din conducerea MLNR. Astfel, in 2006, simpozionul organizat la Sala de Sedinþe din CJ Vrancea a fost dedicat Masoneriei si Unirii de la 1859. A existat chiar un stand cu lucrari de vanzare despre Masonerie, au fost acordate distinctii masonilor focsaneni, in speta scriitorului Gheorghe Neagu, iar Olimpian Ungherea a fost maestru de ceremonii. “Avand în vedere personalitatile invitate la Focsani, respectiv academicianul Alecu Bogdan si scriitorul Olimpian Ungherea, am considerat ca acestea pot onora si sustine o dezbatere pertinenta despre Unirea Principatelor Romane”, ne-a spus Paraschiv Usturoi, organizatorul evenimentului din 2006. In 2007 scenariul s-a repetat, despre Unire vorbind tot masonii sau simpatizanti ai acestora: academicianul Alecu Bogdan, criticul de arta George Radu Serafim, senatorul Ion Basgan, istoricul Ioan Vulpe, Olimpian Ungherea ºs Radu Comanescu. Anul acesta masonii vranceni au organizat aniversarea Micii Unirii cu o saptamana inaintea festivitatilor oficiale. Cap de afis a fost George Radu Serafim. Meritul este al scriitorului Gheorghe Neagu, unul din capii Masoneriei din Vrancea, care a reusit sa faca un fel de pax masonica si sa reintroduca abil Masoneria în cetate. “Pe langa faptul ca avem obligatia sa fim recunoscatori inaintasilor, care au tinut sus stindardul romanismului, ar trebui sa ne straduim sa avem o mai pronuntata prezenta impotriva deznationalizarii neamului romanesc, practicata tot mai mult de oameni inconstienti, care inca nu-si dau seama de meritele Masoneriei”, ne-a spus Gheorghe Neagu. Cel putin la capitolul Masonerie, Vrancea nu mai este rusinea României, in rest…

Documente din Arhivele Iaşiului dezvăluie comploturile masonice din preajma Unirii Principatelor

Descoperirea în Arhivele Iaşiului a două scrisori din 1858 semnate de William Solioms, medic şi mason englez care locuia în Moldova,  dezvăluie manevrele de culise ale francmasoneriei post-paşoptiste. Încă de atunci deciziile politice se luau în cadrul lojilor masonice, iar România era trecută, sub pretextul eliberării de sub dominaţia străină, sub o nouă dominaţie, mult mai periculoasă, cea a masoneriei.

Anul 1848 şi intrarea sub jugul unui nou stăpân

În anul 1848, în mai multe ţări din Europa izbucnesc aproape simultan o serie de revoluţii, cunoscute în istorie drept „paşoptiste”. Moldova şi Ţara Românească, aflate în acel moment sub controlul Imperiului Otoman, nu fac excepţie. Prezentată ca o expresie a eliberării naţiunii de sub dominaţia străină,  revoluţia de la 1848 din Ţările Române a reprezentat în realitate încheierea unui pact cu un alt stăpân, prin înscrierea în curentul masonic european. Cu alte cuvinte, înlocuirea unei dominaţii făţişe, cu una voalată, perversă şi periculoasă. Anii ce au urmat au fost marcaţi de lupte între exponenţii diferitelor masonerii europene, care doreau să dobândească puterea asupra teritoriului românesc.

Revoluţionarii paşoptişti au fost francmasoni

În acel moment în Moldova era domnitor prinţul Mihail Sturza, el însuşi un fervent propagator al ideilor masonice paşoptiste. Totodată, strânsele sale relaţii cu Imperiul Otoman, şi implicit cu masoneria turcă, i-au permis ca în 1849, când în celelalte ţări europene revoluţiile au fost înăbuşite sângeros, să rezolve această problemă în Moldova într-un mod paşnic, dar favorabil intereselor masonice. Astfel că el le-a oferit prilejul agenţilor masoni paşoptişti din Moldova să îşi salveze viaţa, refugiindu-se în exil, de unde şi-au continuat activitatea. Printre ei se aflau toţi cei care la 24 ianuarie 1859 au înfăptuit Unirea Principatelor. Toţi erau masoni.

Alexandru Ioan Cuza a fost mason

Data de 24 ianuarie a intrat în istorie ca ziua Unirii. Ea este însă şi ziua Masoneriei române, aleasă intenţionat pentru a marca victoria acesteia în cucerirea teritoriului României.

Înainte de a ajunge domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza a fost Venerabil (conducător) al lojei Steaua Dunării din Galaţi. La acel moment mai existau încă două aripi ale aceleaişi loji, una în Muntenia, la Bucureşti şi alta în Moldova, la Iaşi. Unirea Principatelor a fost deci precedată de o unire masonică simbolică a acestor trei loji sub o conducere unică, cea a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1862, Alexandru Ioan Cuza intră în conflict cu masoneria şi din acest moment devine personă non-grata. În cele din urmă el este înlăturat de la putere prin lovitura de stat din 1866, fiind înlocuit cu Carol I de Hohenzollern.

Lupte între diferitele facţiuni masonice

În perioada de dinaintea înfăptuirii Unirii pe teritoriului României activau o multitudine de loji, care reprezentau interesele diferitelor masonerii europene. Fiecare dintre ele dorea să profite de acest moment de răscruce pentru a obţine controlul asupra unor teritorii cu o poziţie strategică între Occident şi Orient cum erau cele româneşti. În această cursă, Alexandru Ioan Cuza, exponentul lojilor franceze era favoritul numărul unu. Cu o lună înainte de Unire, în decembrie 1858, Poliţia află de existenţa unui complot organizat împotriva lui de lojile rivale.

Principalul actor în  acest complot a fost chiar Grigorie Sturdza, fiul fostului principe al Moldovei, Mihail Sturza, care aspira la tronul Moldovei. El însuşi mason, Grigorie Sturdza era susţinut atât de lojile engleze (de care ţineau şi cele turceşti), cât şi de lojile ruseşti (de care ţineau şi cele poloneze) care nu vedeau cu ochi buni influenţa tot mai mare pe care o exercita asupra Moldovei masoneria franceză.

Un complot împotriva lui Cuza dezvăluie acţiunile subterane ale masoneriei

Pentru a-l îndepărta pe Alexandru Ioan Cuza, Grigorie Sturdza s-a aliat cu o serie de masoni străini care fuseseră infiltraţi pe teritoriul Moldovei. Printre aceştia, se afla polonezul Wirzbicki, cunoscut drept Murat Bei pe vremea când lupta în armata otomană.

Aflând despre acest complot, poliţia începe să îi interogheze pe toţi străinii care se aflau în Moldova. Descoperă astfel că au de-a face cu o adevărată reţea de agenţi ai diferitelor masonerii, care au misiunea de a atrage de partea lor cât mai mulţi boieri moldoveni. Printre aceşti agenţi se află şi William Solioms, un mason englez, care se afla în Moldova sub pretextul practicării medicinei şi avea strânse relaţii cu polonezii. Scrisorile sale către polonezul Tokarski, şi el anchetat cu prilejul descoperii complotului, au fost păstrate în Arhivele Iaşiului şi dezvăluie câteva din acţiunile subterane ale masoneriei din acea perioadă.

În prima sa scrisoare, pe care o redăm mai jos, Solioms vorbeşte despre faptul că se află în Moldova pentru a „face bine Marelui Monarh”, o formă codată de a spune că a venit să racoleze noi membrii pentru masonerie.

Prima scrisoare a lui William Solioms către Tokarski, 4 decembrie 1858

Domnule Tokarski

Din scrisoarea dumitale m-am încredinţat că eşti sănătos, lucru de care m-am bucurat foarte. Te înştiinţez că Grigorie Sturdza va fi ales Domn, prin urmare fi sigur că vei avea şi dumneata o bucată de pâine, pentru că, precum ştii, ei protejează pe Leşi (polonezi). Wierzbicki e foarte ocupat şi în puţin timp îţi va scrie. După cum l-am cunoscut, am o bună impresie despre el şi gândesc că nu va uita să-ţi facă bine.

Wierzbicki este prieten cu Grigorie şi în puţină vreme el va avea mare somă (va ajunge un om important) şi sigur că va ajuta. Eu aştept aici până la Anul Nou şi de va vrea Dumnezeu să izbutească planurile mele, atunci te voi sluji şi făgăduiesc că îmi voi ţine cuvântul. Îţi voi scrie mai mult când voi avea informaţii sigure despre ceea ce poate îmbunătăţi soarta noastră şi voi şti ceva clar despre ceea ce se va face în scurtă vreme cu Wierzbicki, pe care putem conta. Cu ajutorul prinţului el are de-a face cu boierimea, aceasta poţi înţelege, de aceea am încă bună nădejde.

Voi aştepta încă puţin, şi, dacă până la Anul Nou nu va fi nimic, fie voia lui Dumnezeu, nu vreau să mă pierd (să mor) aici, şi atunci îţi voi cere ajutorul spre a dobândi actele pentru plecarea mea din ţara aceasta neplăcută mie, în care am venit doar ca să fac bine Marelui Monarc. Pentru aceasta voi opri pe femeia mea şi pe copii să nu mai spună în veci adevărul, mai ales unor oameni care merită a fi spânzuraţi de o creangă, căci pentru aceasta m-am pierdut pentru totodeauna, ruinându-mi sănătatea şi tot ce-mi ajungea să trăiesc în linişte în ţara aceasta. Dar voi aştepta şi voi mai vedea. Te îmbrăţişez.

Wiliams Solioms

Boierii moldoveni erau deja membrii ai masoneriei

Scrisoarea de mai sus este cu siguranţă codată, pentru că din interogatoriile poliţiei a reieşit că Solioms nu era căsătorit, nu avea copii şi nici medic nu era în realitate. Dintr-o scrisoare ulterioară aflăm că demersurile englezului de a atrage în masonerie pe boierii vremii nu prea au avut sorţi de izbândă. Solioms se teme pentru viaţa sa şi este gata să fugă din Moldova, chiar de ar fi să plece pe jos. Ea arată de asemenea şi faptul că în cercurile masonice se ştia din decembrie 1858 că  Grigorie Sturdza, urmaşul de drept la tronul Moldovei, nu va obţine puterea.

A doua scrisoare a lui William Solioms către Tokarski, 11 Decembrie 1858.

Iubite Domnule Tokarski,

P.S. Avem multe noutăţi. Îţi voi spune numai aceasta că Grigorie Sturdza n-are să fie Domn şi până la Anul Nou se va sfârşi tot.

Murad-Bei au venit şi el la Iaşi, şi Dumnezeu ştie cum îi merg treburile; el şade la Binder. Pe urmă îţi voi scrie mai mult şi acuma îţi trimit adresa me. D-sale… (sic) în casa bisericii catolice, la profesorul de dans Corvin. Te rog să-mi răspunzi.

Motivul principal pentru care demersurile masonului englez Solioms nu au avut sorţi de izbândă nu era nici pe departe faptul că „noblesa” moldoveană nu vroia să intre în masonerie, ci tocmai faptul că aceasta făcea deja parte dintr-o altă masonerie. Toate personajele cheie ale vremii: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, boierii Manolache Costache Epureanu, Costache Negri, etc. erau masoni, dar slujeau interesele Franţei, în timp ce trâmbiţau că luptă pentru interesele naţionale. Scrisorile lui Solioms dezvăluie un crunt adevăr: jocurile politice s-au făcut mereu în culisele lojilor masonice, iar România a fost şi atunci, ca şi acum, teatrul unor lupte pentru putere între diferitele obedienţe masonice.

de Mihaela Gheorghiu

Super-eroi romani!

De la vameşul Zaheu la vameşii contemporani

Motto: „Nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.” (Iacov 2, 1)

24 ianuarie – ziua masoneriei; sa vedem ce se va intampla.

It was no mere coincidence that the 24th of January, the day on which the Regular Masonic Light was rekindled in our country, is also the day when our Brethren founded Modern Romania. (http://www.masonicforum.ro/archive/en/nr10/ci.html)

Ne-am trezit din hibernare- Constantin Tanase

Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pro-test, anti-test 2012 -(153 de ani de la manifestatiile din 1859)

Este o asemanare “dubioasa” intre actiunile din zilele acestea si “unirea” principatelor prin “dubla alegere” (dubla intelegere) a masonului Cuza; 5 – 24 ianuarie 1859.

Sa va dau unele indicii cabalistice, care mi-au atras atentia:

-se implinesc 153 de ani 1+5+3=9
– 24 ianuarie, 2+4=6
– revoltele contemporane, au inceput oficial in ziua de 13 ianuarie

“De aceea, peste 30.000 de oameni au venit in jurul sediului Adunarii in acele zile istorice, cand – intr-o sedinta secreta – deputatul Vasile Boerescu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – propunere acceptata in unanimitate. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a reprezentat o victorie insemnata a poporului roman in lupta sa pentru formarea unui stat national unitar. ”

“In această atmosferă incendiara,în noaptea de 23/24 ianuarie,deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza,domnul Moldovei.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie,ora 11,reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului”.

“La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862 s-a format primul guvern unitar al României. Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.
De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Romaneasca şi-au încetat existenţa.”

ATENTIE:
“La 24 ianuarie 1864 este promulgată legea privind înfiinţarea Curţii de conturi în România, instituţie pentru verificarea şi controlul administrării şi mînuirii banilor publici”

APOI:

“La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, întrunit în şedinţă solemnă, votează în unanimitate şi proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Acest vot a constituit o etapă importantă pe calea unirii fostei Basarabii ţariste cu România.”

” 24 ianuarie 1990 – Prin Decretul-Lege nr.40 al CFSN, se adoptă Imnul de Stat al României, “Deşteaptă-te, Române” (versuri de Andrei Mureşeanu, muzica Anton Pann).”

este exagerat de evident cine canalizeaza energia maselor in directia dorita. Hotararile s-au luat de mult- totul decurge conform planului.

Protest 2012 – interviu memorabil

Reporter: De ce sunteți aici?
Manifestant: Să îl susțin pe domnul Calafat!
Reporter: Pe cine !?!
Manifestant: … pe domnul Calafat…
Reporter: Cine e domnul Calafat?
Manifestant: NU ȘTIU

Ia să rememorăm cine a fost aseară în stradă “în mod pașnic”, reprezentând “românii care-și iau țara înapoi”: activiști PSD și PNL, împreuna cu huligani profesioniști din sport și falși revolutionari. Adică: reprezentanți de la: PNL Sector 6; PSD București și Ilfov; Galeriei Peluza-SUD (Steaua); Mișcarea Verzilor; Noua Dreaptă; Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate în Retragere și în Rezevă. Partidului Poporului – Dan Diaconescu; Occupy Bucharest; Organizații ale revoluționarilor; Mișcarea Violet (mai cunoscută drept NoBasescuDay) – aceea a domnișoarelor “feisbusiste” indiferent de sex (nu intrați pe link decât pe riscul dumneavoastră – doza de tâmpenie on-line vă poate fi fatală); Rareș Mănescu PNL Sect. 6; Alexandru Marin PNL Sect 3; Dan Diaconescu – președinte PP-DD; Alexandru Năstase – Noua Dreaptă; Oana Florea- director executiv al Fundației pentru Apărarea Cetățenilor Împotriva Abuzurilor Statului(FACIAS) – patronată de Dan Voiculescu; Bogdan Chițu “Bughi”, Ion Pavelescu (galeria Peluza SUD); (Gigi Becali: Ce proteste, sunt oameni din galeria Stelei care ma injurau pe mine la Peluza Sud, o sa ma duc la Jandarmerie sa le spun cine sunt. Mi-e scarba de romanii care au iesit in strada sa-i ia apararea unui arab)

Sursa: http://sareinochi.com/